Anca FLOREA
miercuri, 20 februarie 2013
În urmă
cu trei ani, s-au lansat câteva proiecte de turnee prin ţară, propuse şi
organizate prin Radio România Cultural, parte în colaborare cu diverse fundaţii
sau asociaţii culturale, succesul de care s-au bucurat determinând reluarea
lor, dar pe trasee cumva diferite, astfel încât şi melomanii sau „curioşii“ din
oraşe unde nu există o stagiune muzicală să poată asculta muzică de cameră
interpretată la pian, vioară, violoncel sau flaut.
Şi
tocmai ca un preambul al noilor serii de recitaluri, sala Radio a găzduit o
întâlnire „mai altfel“ a celor implicaţi, în care Oltea Şerban-Pârău, în
calitate de redactor şef Radio România Cultural şi totodată director artistic
al formaţiilor Radio, a prezentat, alături de interpreţi, cele patru proiecte –
„Pianul călător“ care se va derula în primăvară, „Flautul de aur“, „Vă place
Brahms?“, „Duelul viorilor“ programate în octombrie, alături de „Vioara lui
Enescu“, în cadrul căruia Gabriel Croitoru (cel care a câştigat dreptul de a
cânta pe Guarneri pus la dispoziţie de Muzeul „Enescu“) va evolua în sate,
acolo unde, după cum el însuşi a declarat, anul trecut a constatat cu
surprindere un interes deosebit al celor atraşi de această noutate absolută în
lumea lor.
Promoţia
insistentă făcută pe posturile de radio a determinat o afluenţă neaşteptată de
public în sala Radio, chiar dacă cei care au asistat la recitalul-avanpremieră
nu erau familiarizaţi cu genul cameral (dovadă faptul că aplaudau după fiecare
parte a sonatelor) şi chiar dacă repertoriul ales pentru acea seară nu era
foarte accesibil unor „novici“ în materie, entuziasmaţi de evenimentul în sine şi
de performanţele interpretative ale soliştilor. Evident, totul transmis în
direct „pe post“. Dacă cele 32 de Variaţiuni în do minor de Beethoven, abordate
de pianistul Horia Mihail cu siguranţă tehnică şi sobrietate monocoloră, erau
departe de a capta spectatorii neavizaţi (cu atât mai mult în perspectiva
turneului), Sonata de Taktakishvili şi Sonata latino de Mower l-au readus pe
podium pe pianist, dar în compania flautistului Ion-Bogdan Ştefănescu (menţionând
că flautul său de aur este… veritabil şi constituie un dar din partea soţiei,
comandat special la celebra firmă japoneză Muramatsu), au avut un impact
puternic şi datorită „ruladelor“ spectaculoase şi (probabil mai ales) datorită
faptului că, în secvenţa mediană, flautistul a improvizat la pian, cântând deci
la patru mâini cu Horia Mihail, spre deliciul celor din sală şi „de acasă“.
Într-un cu totul alt registru, violoncelistul Răzvan Suma a optat, alături de
acelaşi pianist, pentru fragmente din sonate brahmsiene, interpretate cu fineţe
şi rigoare, cei care l-au aplaudat, în trecuta stagiune, în proiectul „Vă place
Bach?“ aşteptând acum să-l reasculte în integrala Brahms, superbă pentru cunoscători
şi iubitori ai muzicii, dar, din nou, mult prea „specială“ pentru cei care,
poate, vor intra pentru prima oară într-o sală de concert, undeva în oraşele
din ţară. Rămânând în lumea introspectivă şi complexă a lui Brahms, violonistul
Gabriel Croitoru şi pianistul Horia Mihail au prezentat, în final, Sonata nr. 2
op. 100, publicul aplaudând îndelung, pentru că frazarea generoasă, amplă,
sensibilitatea şi eleganţa demersului solistic şi tehnica virtuoză erau, cu
adevărat, performante; dar la ieşire, am auzit spectatori impresionaţi că
„vioara lui Enescu are un sunet incredibil“, ceea ce este real, dar numai dacă
interpretul ştie cum să îl pună în valoare…
A
fost o seară de succes, o avanpremieră de bun augur pentru turneele
preconizate, într-o iniţiativă demnă de laudă, dar dacă partiturile respective
se vor regăsi în programele oferite la Tecuci, de exemplu, cred că depăşesc,
prin dificultate, capacitatea de înţelegere şi percepţie a celor care, pentru a
descoperi farmecul muzicii „culte“, ar trebui atraşi prin piese scurte,
spectaculoase şi strălucitoare, accesibile şi, măcar în parte, „şlagăre“ ale
genului. De-a lungul vremii, am auzit adesea, în astfel de locuri şi situaţii,
ascultători care recunoşteau încântaţi fragmente din lucrări utilizate ca
semnal pentru emisiuni de televiziune, aşa încât Rapsodia enesciană era
de la „Viaţa satelor“, baletul Spartacus de Haciaturian era… dintr-un serial,
corul din opera Nabucco de Verdi era de la Nana Mouscouri şi
lista poate continua. Şi, într-un recital sau concert educativ – pentru că, în
fond, aşa se doresc turneele respective –, publicul ar afla că acele melodii,
poate fredonate anterior, sunt decupate din partituri celebre. Abia apoi pot să
facă pasul următor, către sonate sau variaţiuni savante. Cel puţin aşa cred…
