Candid STOICA
vineri, 19 decembrie 2014
Din
cauza situaţiilor financiare tot mai precare, teatrele din ţară ajung foarte
rar în Capitală. Unele dintre ele cu mari eforturi băneşti, altele doar la
Festivalul naţional de teatru, în lipsa căruia spectatorii ar fi văduviţi de
spectacole excelente. Unul dintre aceste spectacole s-a dovedit a fi cel al
Teatrului german de stat din Timişoara: musicalul Cabaret, una dintre revelaţiile festivalului şi un act de mare
temeritate artistică. Muzicalul a generat mai întâi un spectacol pe Broadway
(1966), apoi un film, realizat în 1972 de Bob Fosse.
Atât
spectacolul newyorkez (o mie de reprezentaţii, opt premii Tony), cât şi
pelicula (şapte premii Oscar) s-au bucurat de un succes uriaş. Critica a
considerat Cabaret primul musical
politic din istoria cinematografiei. Money,
Money, cântat inimitabil de Liza Minnelli şi Joel Grey (distinşi cu Oscar
pentru interpretare) a devenit şlagăr internaţional.
Povestea musicalului scris de Joe Masteroff,
cu muzica lui John Kander şi cu versurile lui Fred Ebb, îşi are originile şi
mai departe, în secolul trecut. Mai întâi a fost o carte de povestiri, scrisă
în 1939 de Cristopher Iserwood, cu titlul: „Adio, Berlin“, dramatizată în 1951
de John van Druten, cu titlul „I am a Camera“.
Iată
că peste ani a poposit şi în România. Oare cât timp o să mai treacă până când
va parcurge drumul până la Bucureşti?
Spectacolul
Teatrului german de stat din Timişoara, jucat în noua sală Studio a TNB
(recuperată miraculos de Ion Caramitru) este vorbit şi jucat în germană şi
tradus în română. Poartă semnătura lui Răzvan Mazilu, în calitate de regizor şi
coregraf şi beneficiază de concursul muzicianului Peter Oschanitzky. Decorul
ingenios a fost conceput de Dragoş Buhagiar. Montarea impresionează însă mai
întâi prin excepţionala distribuţie, prin calităţile cu totul şi cu totul
ieşite din comun ale interpreţilor.
Dansator,
comediograf de mare clasă, Răzvan Mazilu dovedeşte după acest spectacol, ca şi
după cel de la Bucureşti cu West Side
Story (pe care n-am ajuns să-l comentez), o deosebită maturitate artistică
şi calităţi cu totul deosebite pentru regia de teatru, şi mai ales pentru
spectacolul muzical, un spaţiu atât de pretenţios în care mai multe arte îşi
dau întâlnire.
Coregrafia
lui Răzvan Mazilu, incorporând mai toate cuceririle dansului modern, se
caracterizează printr-o simplitate bine orientată spre ideile temei şi
supratemei suportului dramatic, fără a uita să evidenţieze calităţile corporale
ale interpreţilor. Dar, dincolo de calităţile tehnice, dincolo de
profesionalismul ansamblului, a impresionat în mod deosebit pasiunea şi
ardoarea degajate prin jocul lor. Toţi interpreţii au desfăşurat o energie
debordantă, o dăruire exemplară, o poftă de joc molipsitoare, tehnicile de dans
şi cânt fiind asimilate, nu mimate exterior. Daniela
Török, în rolul nebunaticei Sally Bowles, şi Georg Peretz, în rolul complex al
prezentatorului spectacolului de bar, realizează, în opinia mea, două
performanţe artistice de mare succes, îmbinând ca şi predecesorii lor din film,
dansul şi cântecul cu un farmec demn de invidiat, demonstrând că şi în România
există talente pentru asemenea gen de spectacole, atât de îndrăgite de publicul
larg de pretutindeni. Îi secondează, cu acelaşi aplomb şi cu un simţ deosebit
al detaliilor, Konstantin Keidel (în rolul lui Cliff Bradshaw), Ida
Jarcsek-Gaza (domnişoara Schneider), Christian Bormann (domnul Schultz), Dana
Borteanu (domnişoara Kost), Radu Vulpe (Ernst Ludwig), precum şi restul
distribuţiei format din Olga şi Silvia Török, Anne-Marie Waldeck, Cristina
Romândaşu, Suzana Vrânceanu, Horia Săvescu, Richard Hladick. Se pot aduce laude
şi orchestrei care a interpretat cu acurateţe şi dinamism mai toate partiturile
deja devenite hituri celebre.
În
câteva cuvinte, Cabaret-ul Teatrului
german de stat din Timişoara este un spectacol greu de uitat. Excelent,
original, doct, amuzant – caietul-program. Aş fi curios să văd şi alte realizări
ale aceleiaşi instituţii. Felicitări echipei manageriale conduse de Lucian
Vărşăndan.
