Înainte de a intra în sală la spectacolul cu Steaua fără nume, jucat chiar pe scena
unde a avut loc premiera în urmă cu peste 50 de ani (atunci se numea
„Alhambra“), m-am întrebat dacă voi asista la un spectacol bun, eveniment,
interpretat de o nouă generaţie de actori, sau voi vedea o capodoperă măcelărită,
după exemplul dat de Horaţiu Mălăele cu „O scrisoare pierdută“ – pe care a
denumit-o doar „Scrisoarea“, că aşa au vrut muşchii lui şi nimeni, în afară de
subsemnatul, n-a protestat.
La finalul spectacolului, pot spune cu siguranţă că
regizorul şi actuala echipă a Teatrului de Comedie au atacat fără complexe
piesa, construind minuţios un spectacol sincer, care durează fix trei ore şi
are reale calităţi.
Sigur, i se poate imputa că pe alocuri este cam cerebral,
în alte locuri cam „déjà vu“, alteori se simte nevoia unui plus de
sentimentalism, de „poezie“. Apoi, unele momente, precum cel în care Miroiu îi
arată Monei cerul, respiră banalitate. Totuşi, se mai poate afirma că niciun
spectacol, chiar o aşa-zisă capodoperă, nu este perfect.
Regizorul a pus cap la cap datele piesei, a alcătuit o
distribuţie, după concepţia sa, judicioasă, cu câteva scurtcircuitări. De
exemplu, piesa e adusă, în sfera telefoanelor mobile, în banal, fără a obţine
mare lucru în plus şi, în consecinţă, pune batista pe ţambal, cum se spune,
uneia dintre principalele puncte forte ale piesei originale: satirizarea vieţii
provinciale. Pentru că te poţi întreba ce interes mai poate avea azi o amărâtă
de gară, prin care trece un anumit tren, când există acestă mirifică realizare
a internetului, care îţi pune la dispoziţie toate noutăţile şi excentricităţile
de pretutindeni, dar şi multiplele canale tv existente unde sunt prezentate mai
toate bârfele din lumea vedetelor?
Putem să obiectăm şi că Ichim s-a transformat într-o fetişcană
filiformă (Ruxandra Grecu), dar, după ce marele rol al regelui Lear din piesa
lui Shakespeare a fost jucat, în viziunea lui Andrei Şerban, de o femeie,
precum şi cel al cetăţeanului turmentat din „O scrisoare pierdută“ de I. L.
Caragiale, pe scena Teatrului de Comedie, nu ne mai scandalizăm, ni se pare
firesc.
De asemenea, se poate găsi nod în papură şi pentru că Grig e transformat din cauza costumului într-un ţafandache, în ciuda
realelor însuşiri ale actorului Mihai Călin.
Ar putea fi acuzaţi regizorul şi, implicit, scenograful că
au mutilat ultimele două acte înghesuindu-le pur şi simplu în decorul gării, că
au adăugat finalului o glumiţă subţire, de care nu era nevoie, încercând să
adauge un alt înţeles.
Dar, trecând peste toate aceste aşa-zise neajunsuri, se
poate spune, folosind o sintagmă populară, că regizorul ne-a oferit un produs
confecţionat cu materialul clientului. Nimic în plus, mai puţin în minus.
Excelenta actriţă Mirela Zeţa nu e nici excesiv de
frumoasă, nici mai ales diafană. Nu pare azi din altă lume, cum părea cândva
personajul Mona. E doar o femeie inteligentă într-o rochie decent decoltată, puţin
plictisită, uşor vexată de ce i se întâmplă şi, într-o vreme când televiziunea
e în fiecare casă, ciudat de neştiutoare. Ignoranţa ei se aseamănă, de multe
ori, cu a acelora din numeroasele emisiuni tv.
Profesorul de muzică Udrea, în interpretarea lui George
Georgevici, devine, dintr-un personaj pitoresc, uşor poetizat de generaţii de
actori care l-au jucat, doar ridicol şi fără relevanţă – deşi se observă că
actorul are certe resurse pentru a realiza ceva mult mai profund. Momentul
„solfegierii“ simfoniei scrise de el este însă ratat din cauza soluţiei alese.
Eleva Zamfirescu a domnişoarei Cristina Juncu, care are
deja pagină de facebook, e naivă, naivă şi uneori naivităţile ei sunt destul
de… naive, dar sunt sigur că voi auzi de numele ei în viitor.
Şi George Grigore (un ţăran) şi Orodel Olaru (Pascu) se
străduiesc să dea culoare unor roluri asupra cărora autorul n-a insistat şi reuşesc
fără efort să fie uşor… exotici.
Dintr-un personaj enigmatic, profund, de o sensibilitate
excesivă, de fapt un alter ego al autorului, aproape anacronic, Miroiu a
devenit, în interpretarea lui Dan Tudor, un flăcău tomnatic, de o banalitate
copleşitoare, în ciuda unor însufleţiri pasagere, pe care actorul, infatigabil
regizor în timpul liber, simte nevoia să le insufle personajului. Cred că,
renunţând la lejeritatea diurnă a actorului, un plus de mister i-ar da
personajului mai multă adâncime.
Dar există şi realizări. Teatrul ar deveni extrem de
plictisitor dacă am înşira numai părţile negative.
Cele mai izbutite compoziţii, mai aproape de personajele
piesei originale, sunt realizate de Andreea Samson, în dra Cucu, şi de Marius
Drogeanu, în şeful gării. În ambele partituri, autorul a pus multe din nemulţumirile
şi observaţiile sale asupra societăţii în care a trăit, iar esenţa, spiritul
acestor nemulţumiri răzbate până în zilele noastre. Superficialitatea, ignoranţa,
pofta pentru bârfă, neînţelegerea libertăţii de gândire a celor din jur,
meschinăriile inerente ale unor oameni, îndeletnicirea de a spiona, care a luat
forme din ce în ce mai groteşti, dau 
una dintre liniile de forţă ale piesei.
Dra Cucu, personajul Andreei Samson, nu e nici şleampătă, nici ochelaristă, nu
e nici măcar caraghioasă. E doar extrem de rigidă. Este rezultatul educaţiei pe
care a primit-o şi a regulamentelor şcolare pe care şi le-a asumat în exces. Şi,
înainte de toate, e femeie şi e singură. Mulţi oameni sunt, în interiorul lor,
dra Cucu, fără să-şi dea seama.
Şeful gării nu are nume. Cum mănâncă pe scenă raţa călcată
de tren, scenaristul putea să-i dea, de această dată, un nume, să-l
personalizeze cu unul. Poate chiar cu trei. Primul ar fi fost în mod sigur
Mitică! I-ar fi fost foarte uşor. Dar autorul n-a vrut. Marius Drogeanu îl menţine
pe şeful gării în această zonă a anonimatului, în spatele lui fiind zeci de
Mitici, zeci de şefi de gară. Dar, spre deosebire de alţi slujbaşi ai CFR, cel
din piesă este familist, ştie pe dinafară că familia este stâlpul societăţii.
Drogeanu adaugă şi Gara. El reprezintă o categorie socială distinctă: aceea a
slujbaşului care apără vehement şi necondiţionat regulamentele care l-au
transformat într-un robot. Cu o minimă educaţie, dar saturat de şcoala vieţii,
se luptă să supravieţuiască. Şeful lui suprem este guvernul. Şi, asemenea cetăţeanului
turmentat din piesa lui nenea Iancu, ştie că încălcarea regulamentelor e gravă.
Dar, în acelaşi timp, intuieşte că prea multă carte nu e bună. Dezumanizează. Duce
la alienare.
Fără să încerce să iasă prea mult în evidenţă, costumele
par adecvate personajelor. Mai puţin cel al lui Grig. Iar decorul lui Andu
Dumitrescu încearcă o formulă riscantă: de a contopi două spaţii într-unul
singur. Am văzut şi amplasamente mai neadecvate, dar şi unele mai reuşite, care
aruncau scena de la sfârşitul actului doi în cosmos, creând un climat de poezie
autentică.
În sfârşit, sunt sigur că publicul, care decide
întotdeauna, va arăta sau va infirma calităţile spectacolului realizat de
regizorul Vlad Massaci.
PS: În literatura română, nevasta şefului de gară, care,
bineînţeles, nu apare în piesă, a generat multe glume. Transcriu una a lui
Cincinat Pavelescu:
Şi trenuri vin şi pleacă iară
Şi plictisită-ntr-un târziu,
Nevasta şefului de gară
A deraiat c-un macagiu.
N. R.: În
articolul „Un teatru care trăieşte din amintiri“ („Viaţa medicală“ nr. 5/2015),
numele actorului Nacht Stroe, abreviat „N. Stroe“ în textul autorului (aşa cum
era trecut pe afişele pieselor), a fost „completat“ în redacţie „Nicolae
Stroe“. De această dată, excesul de zel a dăunat acurateţei.
