Artistul Adrian Ioniţă, sculptor, pictor, grafician, profesor de artă prin ţara
tuturor libertăţilor, este originar din România (Timişoara), a făcut studii de
artă la Institutul „Nicolae Grigorescu“ din Capitală (1976), iar din 1985 s-a
fost dus cât mai spre Apus, până hăt, dincolo de „marea baltă“ – Atlantica – bouteille à la mer cu toate speranţele
bine închise cu dopul de cocean autohton şi care, odată ce a atins pragul Lumii
Noi, să poată înflori în lumină, să poată rodi la vremea rostuită, să poată
exploda de bucuria împlinirii visului de libertate.
Şi iată-ne acum. Revenit în ţară, după ce
timp de 28 de ani a fost dascăl de artă prin America, Adrian Ioniţă deschide
prima sa expoziţie (sculptură, grafică, studii explicite şi explicitate asupra
ideilor care ne bântuie gândirea în încercarea de a-şi afla alcătuire şi chip).
Lucrările artistului, roade ale creaţiei sale plastice din toţi anii înstrăinării
(regăsirii?), şi-au aflat ţărm de taină şi popas la Muzeul Municipiului Bucureşti,
Palatul Suţu. Un univers straniu – muşuroaie-labirint, muşuroaie-tezaur, lucrări
de mari dimensiuni „reduse“ la esenţe-simboluri ale unei lumi în care nu se întâmplă
nimic (de n-o fi chiar viaţa noastră toată acel nimic care se tot întâmplă).
Este un dialog fără de sfârşit al fiinţei (a cărei inimă a deprins meteahna de
a raţiona) cu materia care-ar pretinde că ar cam avea şi ea ceva de spus. Este
o mărturie a sperării, când disperarea îşi încordează struna şi, de departe, ne
ajung ecouri de umbre care seamănă cu noi.
Ce alta este sculptura în lemn Bastonul, lucrare începută de natură
(distinsă parteneră de dialog!) şi finită (definită) de artistul care a înţeles
să intervină în zvâcnirea spre înalt a tijei firave de copac doar cât să o înveţe
cum să se încovoaie (pentru care drum?) uitând de-nmugurire şi frunziş? Nu şi
de rădăcini! Prin acestea răzbate chemarea adâncului, limpezimea izvoarelor din
care se va fi ales graiul românesc şi dorul. Şi astfel, bastonul devine drum şi
drumeţ, trecere şi întoarcere la obârşii. Doar oul acela din căldarea
care-şi leapădă lichidul (să fie lavă? să fie apă chioară? să fie râu care-a
uitat de curgerea spre larguri?) se lăfăie cu inocenţă într-un pustiu care se
aruncă pe toboganul altui pustiu, vast ca neantul.
Conştiinţă,
identitate, percepţie. Acestea sunt coordonatele în care se înscrie creaţia
plasticianului Adrian Ioniţă cel întors printre ai săi la vârsta întomnării cu
o înaltă conştiinţă asupra condiţiei
omului, într-o lume care se încăpăţânează să treacă (din oroare în oroare)
drept cea mai bună dintre toate lumile posibile, dovedindu-se de fiecare dată că
nu-i decât o altă enormă păcăleală şi
că pentru bruma lui de identitate,
omul este dator să caute cu lupa infimul grăunte capabil să germineze în deşertul
cu numele de viaţă, răstimp de o respirare în măsură să-i justifice repedea
trecere şi urma umbrei (vezi Pasărea
care-şi poartă umbra, răvăşitoare trimitere la Răstignirea aceea din care
omenirea n-a învăţat nimic). Cât despre percepţie,
poate ar fi bine să ne întrebăm fiecare-n parte: De unde? Încotro? Până când? şi, mai ales, De ce?
Expoziţia
– cea dintâi personală a unui creator de artă care n-a făcut în viaţă decât să
(se) caute, încercând să dea labirintului văzut şi nevăzut sens şi ieşire la
liman – este o înnobilantă carte de identitate şi o invitaţie făcută semenilor,
fiinţe raţionale, de a se privi în oglinzile sufletului. Iar dacă acestea li se
par a fi bălţi stătute, să aibă curajul de a le asana, luând de la început
drumul prin labirint până când undeva, la capăt, vor întâlni nu moarte, ci altă
poveste.
Chiar
asta este întâlnirea târzie cu publicul pe care plasticianul şi-a programat-o
la Bucureşti, după ce va fi trecut din muşuroiul omogenizat din anii comunismului
fâlfâitor spre lumea-mozaic al democraţiei, în care prin efort, tenacitate şi
talent, şi-a definit rostul sub soare. Acum, reîntors acasă, ştie cine este şi
ne-o spune cu simplitatea neostentativă a înţeleptului ajuns printre ai săi.
Excelent
mesajul artei românului Adrian Ioniţă, trăitor la vârsta deplinei maturităţi
creatoare pe la Chicago şi care a păstrat nealterată în suflet imaginea ţării
care i-a fost leagăn şi prag de lume. Cât despre potecile patimii, arta sa ne-o
spune mai bine.