Sofi
Oksanen, fino-estoniană (n. 1977, Jyväskylä, Finlanda), s-a afirmat, după
studii de literatură şi dramaturgie, încă din 2003, cu romanul la care ne vom
referi, Vacile lui Stalin (Polirom, 2012), ca una dintre cele mai
originale voci ale prozei finlandeze de azi. Au urmat volumele de proză „Baby
Jane“ (2005), roman ce plonjează în intimitatea şi tensiunea din sânul unui
cuplu lesbian, „Purificarea“ (apărut în Finlanda în 2008, roman 
care a avut un
succes enorm în Occident), „Când au dispărut porumbeii“ (2012). Cele mai
prestigioase premii naţionale (Finlandia şi Runeberg), dar şi străine, în speţă
franceze, i-au confirmat talentul în 2010 (Femina Étranger şi FNAC).
Romanul al cărui titlu se inspiră din
tragicomica poreclă dată de deportaţii înfometaţi caprelor siberiene este un
joc de alternanţă a mai multor epoci şi voci narative. Persoana a treia
singular pentru evocarea trecutului: Estonia imediat după ultimul război
mondial, Estonia în era ocupaţiei sovietice şi copilăria tinerei Anna (avatarul
epic al autoarei), persoana întâi pentru a evoca prezentul şi tulburările
alimentare ale acesteia (de la bulimie la vărsăturile voluntare). Fractura
între persoana întâi şi a treia, deşi este vorba de unul şi acelaşi personaj,
creează o distanţare în raport cu o epocă, distanţare care poate fi asociată cu
independenţa Estoniei, dobândită în 1991; aşadar, o pendulare semnificativă,
ale cărei consecinţe se regăsesc la fel de bine în marea istorie şi în istoria
personală.
O
tematică amplu exploatată în opera lui Sofi Oksanen, la graniţa dintre ficţiune
şi biografism, folosirea acelui eu narativ
şi numeroasele similitudini între viaţa autoarei şi cea a personajului
protagonist îl vor face pe cititor să-şi pună întrebarea asupra procentului de
elemente furnizate de istoria familială şi incorporate în roman. Totuşi, dacă e
firesc să ne gândim că unele probleme sensibile evocate, având legătură cu însăşi
evoluţia personalităţii intime a protagonistei – dezrădăcinarea, limba maternă
la care Anna este uneori silită să renunţe –, îşi au obârşia în mare parte în
istoria personală, credem că la urma urmelor este o eroare să facem apropieri
hazardate între ficţiune şi realitate. Un eveniment poate fi trăit de la A la
Z, după care, povestirea sa fidelă în cele mai mărunte detalii va aduce întotdeauna
un decalaj, ceva în plus sau în minus, un glissando care îl va diferenţia de
realitate. O pildă majoră în acest sens este scriitura romanelor semnate de
Marguerite Duras.
O
posibilă cheie de lectură a romanului poate fi cea a relaţionării la limba şi ţara
maternă (Estonia), de care Anna se simte legată trup şi suflet, chiar dacă s-a
născut în Finlanda. Transmiterea istoriei familiale, a dramelor pătimite de
mai multe generaţii şi care continuă să se resimtă în carnea descendenţilor,
chiar şi în cazul în care li se ascunde adevărul. Ca şi cum destinul filiaţiei
noastre ar continua să ne marcheze atât de profund, încât nu i te poţi sustrage
(ca în tragediile antice). Spre a reuşi cât de cât, este nevoie de o îndelungă şi
răbdătoare strădanie de înţelegere şi reconstrucţie de sine, ca şi cum ar fi
nevoie mai întâi să reduci la tăcere fantomele hărţuite ale trecutului pentru a
putea edifica un viitor distinct şi eliberat de o moştenire uneori sufocantă.
Relaţia
maladivă a Annei cu hrana nu este o tulburare înnăscută şi nu are nicio explicaţie
ereditară. Ea a debutat în pragul adolescenţei, în acelaşi timp cu o colegă de
clasă cu origini asemănătoare. Traversarea unei anume perioade sexuale, relaţia
cu mama sa, Katariina (cea îndrăgostită şi 
măritată în tinereţe cu frumosul
finlandez venit ca turist în Estonia), bref, Anna are de suferit de pe urma
nevrozei migratoare a aceleia ce-o obligă să-şi nege obârşia estoniană, de pe
urma unei familii din care tatăl este mereu absent. Silinţa imperativă de a
trebui să te asemeni unei anume ţări din care nu te simţi a fi parte, organic
vorbind, şi de a trebui să renegi o alta pe care o doreşti din tot sufletul, cu
cutumele şi limba sa, formează un tot complex şi extrem de interesant.
Vacile lui Stalin nu este un roman
despre bulimie ori caşexie sau despre Estonia sovietică, ci un roman despre
dezrădăcinare, teama de a-ţi vorbi propria limbă, privarea de un teritoriu, nu
neapărat în sensul de ţară, ci mai curând în sensul de ţinut în care să dai
roade, să exişti, să ştii de unde vii şi să ai dreptul să fii tu însuţi. Anna
nu are în realitate o ţară, fiindcă ea trebuie să-şi disimuleze originea în
Finlanda şi să adopte o anume conduită în Estonia. Când Estonia îşi va câştiga
independenţa, realităţile se vor schimba rapid, astfel încât ea nu va mai
recunoaşte ţara de altădată, într-un fel ţara copilăriei şi adolescenţei sale. Vacile lui Stalin are amploarea unui
mari cronici a schimbării la faţă a Europei după căderea Zidului Berlinului.
