În cadrul preocupărilor tot mai ample din
ultimii ani privind studierea şi valorificarea trecutului nostru istoric,
religios şi artistic se înscrie apariţia editorială Biserici vechi
de lemn din ţinutul Neamţ. Lucrarea este rodul unei colaborări fericite
între etnografa Elena Florescu,
istoricul de artă Marina Sabados şi
artistul fotograf Cornel Iftode, uniţi
prin pasiunea lor pentru domeniul cercetat şi prin dorinţa de a ni-l face
cunoscut.
După 1989, bisericile nu au mai fost
denumite „voalat“ doar monumente de cult, de arhitectură etc., ci s-a revenit,
în publicaţiile de profil, la vechiul termen de biserică, provenit din
latinescul „basilica“. Româna este
singura limbă romanică în care se păstrează acest termen, încă întâlnit la
noi ca basilică romană, înainte de începuturile creştinismului (ecclesia în greacă, iar de aici eglise în franceză, chiesa în italiană etc.).
Relevăm pentru început unul dintre meritele
lucrării, şi anume, acela de a pune la îndemâna cititorului interesat date
privind existenţa mărturiilor de spiritualitate preistorică şi dacică (cum
sunt, în special, altarele de cult şi idolii aparţinând
culturii eneolitice Cucuteni sau tamburii unui sanctuar dacic). De
asemenea, oferă informaţii despre marea răspândire a monahismului şi
sentimentului religios în sec. XV–XIX, exemplificată prin numărul mare de
biserici, mănăstiri şi schituri existente în zonă, cercetate de autoare pe
teren, în arhive şi în biblioteci. Ne uimeşte bogaţia datelor care ne sunt
oferite, unele total inedite. Referitor la vechimea lor, sunt menţionate biserici
începând din sec. XIV (cea mai veche biserică de lemn păstrată parţial până azi
fiind biserica din Văleni, Piatra Neamţ, din prima jumătate a sec. XVI),
trecând prin epoca de maximă răspândire din sec. XVIII şi până la sfârşitul
sec. XIX. Aflăm informaţii despre motivele care au determinat alegerea amplasării
lor, informaţii despre ctitori, arhitectură, constructori, tehnicile de lucru
(străvechi şi perpetuate până astăzi, ca îmbinarea bârnelor „în coadă de
rândunică“, consolele cu capete de cai) şi despre decoraţia acestor „case ale
Domnului“ – cea interioară, obţinută prin pictarea de fresce direct pe pereţi,
dar mai ales prin pictarea de icoane pe lemn, icoane expuse separat sau în
ansambluri formând catapeteasma, la care meşterii zugravi, respectând vechiul
tipic bizantin, au adăugat şi elemente înnoitoare, în pas cu tendinţele
artistice ale vremii. De asemenea, este studiat şi mobilierul bisericesc,
lucrat din lemn şi decorat cu măiestrie, pe lângă care apar şi ţesăturile
populare locale – ştergare, scoarţe, puse şi acum pe pereţi şi pe podele, în
biserici şi în casele ţărăneşti.
După amplul studiu general sunt
prezentate 29 de biserici de lemn, remarcabile prin armonia proporţiilor,
încadrarea în peisaj, varietatea temelor tratate în pictură şi coloritul strălucitor
(atunci când s-a păstrat), fiecare monument păstrând caracteristici proprii.
Unul dintre acestea, biserica Sfinţii Voievozi de la Răpciuni – Ceahlău, datând
din 1773, a fost strămutat la Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti“ din
Bucureşti şi clasat ca monument istoric. În această biserică şi-au înscris
ctitorii şi meşterii „măiestria şi frumuseţea sufletului“, cum spun atât de
sugestiv autoarele.
O apreciere deosebită merită ilustraţia
volumului, constând din fotografii, majoritatea color. Condiţiile grele de
lucru (lipsa surselor de lumină, accesul dificil), ca şi starea de degradare a
picturii în special, acoperită uneori cu murdărie şi funingine, au fost depăşite
cu rezultate pe care le considerăm cu totul remarcabile. Au fost descoperite
inscripţii, nume de constructori şi de zugravi, elemente de decor la construcţii
şi mobilier sau la picturi, punându-se astfel în valoare un adevărat tezaur al
creaţiei noastre populare.
Volumul, prefaţat cu har şi simţire de un
slujitor al Bisericii, preotul Dumitru Alilincăi, şi completat cu note, hărţi şi
o bibliografie, se înscrie astfel ca una dintre cele mai importante lucrări din
ultimul timp.
Sperăm că autorii îşi vor continua cercetările,
alcătuind un repertoriu complet al acestor „lăcaşuri de rugă“ – uneori mici şi
modeste construcţii pierdute într-un peisaj de basm, oferind adesea nebănuite
valenţe cultural-artistice. Salvarea lor de la dispariţia la care le condamnă
perisabilitatea materialului din care sunt construite, dar mai ales nepăsarea
noastră, a tuturor, ar putea constitui un exemplu de urmat şi pentru alte ţinuturi
româneşti, îmbogăţind astfel patrimoniul naţional şi dând un nou impuls
turismului cultural.
