Poet, dramaturg, eseist, autor al unor
celebre piese, inventator al teoriei teatrului epic, conducător din umbră (sau
din culise) al celebrului de acum „Berliner Ensemble“, Eugen Berthold Friedrich
Brecht are o biografie sinuoasă (marxist în tinereţe, suspectat de activităţi
antiamericane, iar în final tovarăş de drum al regimului comunist al Germaniei
Democrate). Jucat în exces – chiar până la saturaţie – în timpul comunismului,
a captat atenţia multor regizori, fiind considerat, alături de Eugen Ionescu,
unul din ultimii mari autori de teatru veritabili. A generat în lume, dar mai
ales în România, de-a lungul timpului, excelente spectacole: „Domnul Puntila şi
sluga sa Matti“ (Teatrul C.F.R. Giuleşti), „Cercul de cretă caucazian“ (Teatrul
Naţional) – 1962, ambele în regia lui L. Giurchescu; „Ascensiunea lui Arthuro
Ui poate fi oprită“ (regia Horea Popescu, la Teatrul C.F.R. Giuleşti); „Omul
cel bun din Sechuan“ (regia A. Şerban, la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ,
1968); „Şveik şi al doilea război mondial“ (1962), „Galy-Gay“ (1969 şi 2007),
„Cercul de cretă caucazian“ (1977) şi „Mutter Courage“ (1972) (regizor L.
Giurchescu la Teatrul de Comedie), dar şi excepţionalul spectacol cu „Opera de
trei parale“ (Teatrul Bulandra, 1964, regizor L. Ciulei), pentru a aminti doar
câteva dintre ele.
În
scrierea sa „Anmerkungen Mahagonny“ (Observaţii la Mahagonny), precum şi în
„Micul Organon“, dramaturgul îşi va expune principiile teoretice ale teatrului
epic în urma cărora publicul nu urma să se identifice cu actorii şi nici să se
integreze acţiunii, impunându-i-se astfel o judecată de valoare proprie.
Maniera prin care Brecht intenţiona să pună în practică această distanţare
între auditoriu şi acţiunea piesei se constituia din discursuri directe şi arii
cu rol de comentariu, ţelul urmărit fiind acela de a provoca transformări
sociale. Teorie destul de complicată, cu multe teze discutabile, dar care, în
ultimă instanţă, afirmă refuzul categoric al oricărui soi de dogmatism.
Comentatorii avizaţi de pretutindeni insistă însă că pe adevăratul Brecht
trebuie să-l căutăm înăuntrul operei sale, unde se afirmă plenar, cu o forţă
extraordinară şi inimitabilă. O cale interesantă de punere în scenă a
conceptului brechtian, de accesibilizare a lui spre omenesc a găsit în
spectacolele realizate de el, de-a lungul timpului, atât în ţară cât şi în străinătate,
regizorul român de talie internaţională Lucian Giurchescu.
Ascensiunea lui Arturo Ui poate fi oprită,
scrisă în 1941, în Finlanda, şi jucată în premieră în 1958, la Berlin, este,
cum ne informează excelentul caiet-program al spectacolului de la Teatrul Odeon
(al cărui autor pare să fie Tamara Susoi? Sau Sabina Spătaru? Sau Mihaela
Marin?), de fapt, o parabolă satirică despre ascensiunea la putere a lui Adolf
Hitler. Deşi acţiunea piesei este plasată în lumea gangsterilor din Chicago,
personajele şi întâmplările au un corespondent real în Germania nazistă. Arturo
Ui se vrea a fi Hitler, Ernesto Roma este – analogie directă – Ernst Röhm,
Giuseppe Givola seamănă cu Joseph Goebbels, iar Dogsborough aminteşte de Paul
von Hindenburg.
Spectacolul realizat de Dragoş Galgoţiu
(regie, light design şi coloană sonoră),
desfăşurat pe un scenariu propriu, având la bază traducerea Mihaelei Creţu
(versiune ce tinde spre o accesibilizare a lui Brecht, care are încă reputaţia
unui autor dificil), deşi a acumulat o mare parte din ideile estetice exprimate
de-a lungul timpului, s-a oprit la una sigură: aceea a cabaretului, foarte la
modă în vremea venirii la putere a nazismului, reprezentaţia constituind o reuşită
incontestabilă şi prezentându-se ca un veritabil spectacol de echipă.
Dincolo de mai toate consideraţiile estetice
despre teatrul epic, despre efectul de distanţare, aşa-numitul Verfremdungseffekt la modă în anii trecuţi,
regizorul a intuit că, la Brecht, valabilă nu este teoria înstrăinării, ci
opera însăşi, piesa, drama, care stă încă în picioare, de aceea a căutat să o
valorifice prin distribuţie – care, trebuie să o spun cu admiraţie, este
excelentă, fiind în ultimă instanţă marea lui realizare. Absolut toate
personajele sunt caracterizate adecvat, de la costum, la mască, de la mişcare,
la ritmul vorbirii.
Că s-a adăugat un personaj (Brecht) poate
este şi nu este bine, fiind prea didactic; că s-au tăiat nişte scene, e foarte
bine; că altele au fost dilatate şi modificate, parcă nu e bine. Că unele
personaje au fost devitalizate prin croşete masive, sigur nu e benefic. Că
uneori s-a pus totuşi prea multă răceală, prea multă expunere rece, de faţadă,
schematizând personajele, parcă iar nu e bine. Că unele episoade, precum cele
cu Hindenburg/Dogsborough sunt prea plicticoase, fără substanţă dramatică, iarăşi
nu e bine deloc, e chiar în detrimentul reprezentaţiei. Că au fost excluse
songurile lui Brecht, iarăşi înclin să cred că nu e bine. Că unele personaje se
târăsc, se agită inutil, execută salturi mortale, fac unele acrobaţii care îţi
taie răsuflarea, întrebându-te dacă interpretul se va mai ridica de acolo
vreodată, iarăşi nu ştiu dacă e bine (conform efectului de distanţare, e chiar
contraindicat). Că aproape fiecare scenă este încununată, la un moment dat, cu
tiruri de pistoale aducând a canonade de artilerie, ameninţând să asurzească
ascultătorii, nu este bine deloc pentru niciuna din urechile celor din sală.
Dar că două dansatoare de cabaret apar de foarte multe ori în ţinute lejere,
poate e mulţumitor pentru o mare parte din privitori. Că absolut toţi interpreţii
joacă în acelaşi sens, în aceeaşi cheie, asta da, este excepţional! Excelent
cuplul Mircea Constantinescu – Mugur Arvunescu (Flake şi Butcher). Minunată,
absolut originală prestaţia lui Laurenţiu Lazăr (Sheet). Impresionantă
vitalitatea lui Gabriel Pintilei (Giuseppe Givola) şi a lui Mihai Smarandache
(Emanuele Giri). Admirabil faciesul impenetrabil masculin al Dorinei Lazăr
(Dogsborough), fin şi discret creionat cuplul Dullfeet (Mircea N. Creţu, Cătălina
Mustaţă). Interesant tipul de actor înfăţişat cu naivitate de Marian Ghenea.
Abulic, căzut parcă din Lună croitorul lui Marian Lepădatu. Înfricoşător, original,
neaşteptat tipul creat de Istvan Teglas (Ernesto Roma). Şi, revin, senzaţional
de apetisante sunt cele două dansatoare de cabaret (Ioana Marchidan şi Judith
State). Foarte proaspăt, parcă venit de pe stradă, e cuplul celor doi tineri
din Cicero (Ana Maria Moldovan şi Ionuţ Kivu), iar tigrul (creat de Andrei
Both) este aşa cum şi-a dorit, terifiant. Dar, peste toţi, remarcabil, se
impune jocul fin, abil nuanţat al lui Ionel Mihăilescu în Arturo Ui, uimind,
uneori, prin simplitatea şi în acelaşi timp complexitatea lui. (Revin la Mircea
N. Creţu: un excelent actor, posesor al unui excelent timbru vocal de tenor
bariton, puţin întrebuinţat la posibilităţile lui reale)
Arturo Ui, deşi e un rol de consacrare,
poate unul din marile roluri ale dramaturgiei contemporane, a secolului trecut,
nu atât prin ceea ce rosteşte, cât mai ales prin înfricoşătoarea proiecţie
istorică pe care o are în spate, totuşi, e construit pe o singură coardă,
cerând interpretului reale calităţi vocale în registrul fortissimo. Dacă ar fi
să-i imputăm ceva: că în interpretarea sa, nu se observă într-adevăr
ascensiunea personajului, jocul său fiind constituit liniar, pe orizontală.
Se mai poate adăuga că reprezentaţia poartă şi
pecetea a trei creatori: a coregrafului Răzvan Mazilu, căruia îi reuşesc
admirabil mai toate secvenţele, prezenţa sa simţindu-se aproape în jocul
tuturor actorilor; a scenografului Andrei Both, care a creat excelente cadre
adecvate ideilor regizorale; a Doinei Levinţa, creatoarea unor excelente şi
originale costume, care se pot constitui, la un moment dat, într-o adevărată
paradă de modă interbelică, cum bine observa o distinsă observatoare a
fenomenului teatral. În încheiere, nu pot decât să-i felicit pe toţi participanţii
la acest interesant spectacol căruia îi urez vânt la pupa, pentru o viaţă cât
mai lungă!
Bertold Brecht, o legendă/luată-n arendă/de
mii de actori/şi de milioane de spectatori!/Spirit acid, caustic/ţepos, clonţos/Câteodată
extrem de furios/De cele mai multe ori sinuos!/Dar cel mai adesea cinic!/Am
vrut să-i fiu amic/De s-ar fi putut ucenic/El pe Galilei l-a
imortalizat/Eu pe Mazilu doar l-am
dramatizat/Pe Make Şiş prin lume l-a
purtat/Eu pe Şeptilici doar l-am arătat/Ce
păcat, ce păcat/că nu-s aşa voinic/La înălţimea lui să mă ridic!
Foto: Mihaela MARIN
