V-am întâlnit în iarna asta care nu e iarnă
la Salonul Artelor de la CMN. Eraţi peste tot: în navele cu catargele ca nişte
cruci răstignite pe jarul din amurguri sângerii, în caii de cerneală şi azur ca
tot atâtea doruri de libertate şi ne-frâu, în zidurile cu ferestre oarbe din
turnuri înclinate, dindărătul cărora ochi nevăzuţi privesc spre lumea tot mai săracă-n
oameni. V-am bănuit prezenţa dincolo de trupul fără umbră al straniei sirene de
la mal de mare, cu coapse generoase şi sâni impertinenţi, în albastrul infinit
ca notă dominantă a expoziţiei de acrilice care vă poartă semnătura.
Bună seara, maestre! Nu, nu aprindeţi prea
recile tuburi de neon! Lucrările dumneavoastră, păsări albastre rămase pe aici
după marele exod al cocoarelor, sunt îndeajuns purtătoare de lumină cât să nu
fie nevoie de artificiale luminări.
Pe unde-aţi mai umblat? Aud că prin ţara lui
Roland, cel cu chansonul din Evul Mediu deloc întâmplător, prin ţara lui Petru ăl
Mare, prin landul valsului în a cărui plutire mai uitau de războaie şi regi, şi
împăraţi abia descălecaţi din şaua roibului înspumat, prin ţinutul lui Gingis
Han, dar şi pe urmele lui Don Quijote cu-a lui mârţoagă costelivă traversând de
veacuri câmpuri literare, ba şi prin Bulgaria că, de, vecinul de lângă casă are
grădină frumoasă…
Bună seara, maestre Nicolae Iorga. Pictura domniei tale luminează, iată, iarna noastră
care abia începe.