Amintiri de pe ultimul drum, titlul celei mai recente cărţi semnate
de medicul Gheorghe Chirtoc, invită
cititorul la reconsiderarea relaţiei dintre om şi cal, una – odinioară – de
unitate fiinţială, aşa cum o aflăm generos ilustrată în folclor. Pentru omul
societăţii informaţionale, această relaţie este aproape vidă şi poate din acest
motiv am perceput în carte o conotaţie testamentară pentru o lume spre care
doar nostalgia ne va purta. Apariţia şi dezvoltarea triumfală a culturii
organizaţionale marchează o ruptură în relaţionarea omului cu mediul său de viaţă,
schimbat radical după măsura ingeniozităţii şi motivaţiilor sale într-o năucitoare
schimbare. Tinde să se generalizeze mediul tehnologic, bogat în facilităţi până
mai ieri nebănuite, dar care îndepărtează îngrijorător omul de firescul de
odinioară, făcându-l străin de lume şi de sine. Între timpul real şi spaţiul
virtual, clipa trăită ca la un fast-food erodează tacit memoria stingher
refugiată în cine ştie ce bază de date, care, „virusată“, s-ar putea şterge
pentru totdeauna. Sub acest aspect, cartea, scrisă cu har de povestitor, cu
sensibilitate discretă şi sinceritate emoţionantă, arată cât de miraculos de
bogată era lumea pe care o părăsim în stridenţele marşului triumfal tehnologic.
Autorul prilejuieşte întâlnirea cu satul
românesc din vremea colectivizării şi mai ales cu oamenii lui, aşa cum au fost şi
au rămas în memoria acestor animale ce străbat ultimul lor drum. Caii din
vagonul ce-i poartă spre Italia, spre a fi sacrificaţi ca materie primă pentru
fabricarea cine ştie căror soiuri de salam, ne poartă abia presimţit din real
spre „dincolo“. E o cale pe care toate se filtrează, într-o alchimie a
semnificaţiilor ce configurează etosul unei împreună vieţuiri, întru reciprocă
înţelegere şi cordială împăcare. E lumea despre care, odinioară, Mircea Vulcănescu
scria că se pleacă de la un fapt real pentru a se ajunge în legendă.
Povestirile cailor perpetuează prezentul şi confirmă ceea ce ţăranul ştia
dintotdeauna şi a tâlcuit-o în poveşti şi balade, pentru ca ştiinţa să o susţină
cu probele ei specifice: calul este dotat cu inteligenţă şi memorie, se poate
orienta în spaţiu şi timp, distinge lumina, formele, cunoaşte omul şi îşi
recunoaşte stăpânul.
Vremurile se schimbă şi, la fel, oamenii, adăugând
noi înţelesuri la cele care, trecute fiind, s-au făcut neînţelesuri şi mai
mari. Rămân amintirile ca semne sau – cine ştie – aşteptări răbdătoare. Oameni şi
cai au trăit împreună momentele de suferinţă din anii colectivizării, când
„consimţeau“, sub ameninţări greu de îndurat, înscrierea la „colectivă“; au
traversat degringolada morală a anilor socialismului. Pe toate, cu amănunte, le
recapitulează caii şi, din taifasul lor, se desprinde o înţelepciune simplă, pe
care omul tehnologic a părăsit-o, dar sperăm că nu a uitat-o de tot.
Momentul este revelator pentru o criză totală,
când caii... nu se mai împuşcă (pentru a trimite la titlul romanului semnat de
Horace McCoy). Bătrâni şi bolnavi de muncă înrobitoare, subnutriţi, caii sunt
„valorificaţi“, se vând pe te miri ce unor fabricanţi de salam din Italia.
Interesant cum dezumanizarea omului pune mai bine în valoare... umanizarea
cailor. În răgazul de dinaintea sacrificiului, ei vorbesc în principal despre
oamenii pe care i-au cunoscut şi slujit. E un fel de retrăire, ca un cântec de
jale murmurat încet, iar autorul îmbracă totul într-un lirism discret, reuşind
să exprime ceea ce este mai autentic în firea ţăranului, acest Iov al istoriei
noastre, cum îl numea un scriitor de odinioară. Ultimul drum nu e lipsit de
peripeţii. Mărturii ale unui ethos zidit pe minciună, mită, hoţie. Aşa este
întâmplarea cu furatul cablului sau accidentul în care sunt ucişi „tot bieţii
cai“ în timp ce omul este dus cu salvarea la spital.
Toate
– în goana trenului, pe pământuri nu o dată înţelenite, pe la popasuri de nici
nu ştii de ce şi până când, alergând departe, spre Italia, şi călătoria devine
una de rămas bun îndulcit de poveştile unor vieţi. Ca o speranţă, pe acest drum
spre moarte, se naşte un mânz, care însă va crea probleme la graniţă –
rezolvate cu bine-cunoscuta mită. E o trecere a lumii parcă spre niciunde, măsurată
de obiceiurile cele rele, care supravieţuiesc, desfigurând-o. Scena din urmă,
ruptă oarecum de context, menită să sublinieze o anume lipsă de rost, este una
de înmormântare, vidă de sens parcă, recunoscută după aparenţele ei jalnic
orchestrate de unul dintre cai care mai văzuse aşa ceva.
Pentru caii porniţi spre hotarul cel mai de
departe al vremelniciei, ca şi pentru oameni, poveştile se torc din caierul lui
„a fost odată ca niciodată“. Dar, de undeva din veacuri uitate, se aude vocea
Eclesiastului: „Ceea ce a fost, aceea va mai fi, şi ceea ce s-a întâmplat se va
mai petrece, căci nimic nou sub soare“. Dacă e aşa, rămâne legendelor şi
povestirilor de a ne arăta cum fiecare întâmplare îşi are rostul ei anume, ca
semn ce măsoară ireparabila trecere a timpului. O asemenea povestire pe care
Gheorghe Chirtoc o rosteşte cu glas de taină nu este doar o mângâiere pentru
nostalgicii de toate vârstele, ci şi o mărturie care numai împărtăşită poate
trece prin vămile timpului, ducându-ne ca un cântec de dor.