„E un drum solitar, în care trebuie să te descurci singur. Nimeni nu îți va purta greutatea, pentru că fiecare o duce pe a lui!”, sunt unele din primele cuvinte cu care își începe medicul anestezist Ecaterina Botoncea jurnalul poem – Camino Drumul spre lumină. Este un volum dificil de încadrat într-un gen literar, o autobiografie presărată de expuneri metafizice ce întregesc drumul autoarei spre cunoaștere. Acțiunile se petrec într-un pelerinaj pe drumul „Camino de Santiago” din Spania, spre mormântul apostolului Iacob, pelerinaj care este, de fapt, o călătorie spre aflarea sensului existenței.
    Din holurile spitalului, de la goana între viața și moartea pacienților, Ecaterina Botoncea ajunge pe drumul spre regăsire, 840 de kilometri de mers pe jos spre Santiago de Compostela, din nordul Spaniei, la graniță cu Franța. Motorul este dorința de a lua o pauză de la suferință. Pentru că „nu poți fi un tămăduitor real al nimănui dacă te-ai îmbolnăvit pe tine însuți”, după cum spune autoarea.
    Volumul începe ca un strigăt de ajutor spre propria persoană, spre divinitate și, poate, spre decidenții sistemului de sănătate. Cele mai mari neajunsuri din spitale se nasc din lipsa de medici și, în același timp, din suprasolicitarea celor care există în sistem, care, de ar fi roboți, ar putea să ducă în spate tragediile la care sunt martori fără să (se) plângă. Aceasta este realitatea despre care scrie medicul anestezist, care schimbă mediul solicitant din spital cu cel solicitant din natură, dificultățile din sistemul de sănătate românesc cu greutățile drumului din Peninsula Iberică. Destinația este mormântul apostolului Iacob, iar scopul este regăsirea sinelui. Până la atingerea obiectivelor, autoarea se confruntă cu provocările nemilosului deșert, experimentând episoade severe de deshidratare, frisoane, epuizare.
    În volumul „Camino Drumul spre lumină” asistăm la un fenomen interesant, dar rar întâlnit – renașterea forțelor în urma suferinței fizice, care înnoiește capacitatea de a face față greutăților zilnice. Întoarsă din pelerinaj, medicul anestezist se confruntă din nou cu aceiași pacienți disperați, aceleași cazuri pentru care nu există soluții, aceleași urgențe care nu permit osteneală.