De
câţiva ani, melomanii bucureşteni s-au obişnuit să urmărească, la Ateneu,
microstagiunea oferită de Camerata regală. Într-o formulă restrânsă, orchestra
a propus, la mijloc de februarie, un program interesant, poate nu foarte
accesibil publicului larg, dar atractiv şi bine realizat, structurat în prima
parte pe un repertoriu de secol XX, după pauză optând pentru romantismul
veacului XIX. Pentru început am ascultat Adagiode Barber, un opus marcat de reculegere şi introspecţie, tocmai de aceea
prezentat „In memoriam Claudio Abbado“, onorând astfel memoria unuia dintre cei
mai mari dirijori din ultimele decenii, trecut în eternitate cu puţin timp în
urmă. Cu Kah Chun Wong din Singapore la pupitru, ansamblul de coarde a cântat
cu sensibilitate, conturând expresiv atmosfera imaginată de autor. Am ascultat
apoi ciclul Iluminări (Les Illuminations)
de Britten, lucrare destul de rar abordată la noi, dar nicidecum în primă audiţie
(cum menţionau unii sau alţii). Solistă a fost soprana Laura Nicorescu,
stabilită în străinătate, apărând acum pe podiumul de concert pentru a
interpreta o partitură destul de complexă, cele nouă secvenţe creionând stări şi
ipostaze diverse, redate cu un glas calitativ, bine condus. Soprana a ştiut să
reliefeze sensurile cuprinse în text (în limba franceză) cu o paletă adecvată
de culori şi nuanţe şi mult apreciată de cei care (aproape) umpleau sala,
acompaniată cu discreţie şi precizie de orchestra, care, la rândul său, a
evoluat (din nou) expresiv şi omogen, cu solouri instrumentale în general bine
susţinute.
În
partea a doua a serii, Sextetul de coarde op. 70 de Ceaikovski, denumit,
probabil întâmplător tot în franceză, Souvenir
de Florence, în aranjament pentru orchestră camerală, a adus farmecul unei
muzici cu o anume transparenţă, cu o linie elegantă, în tonuri estompate, lăsând
în prim-plan intervenţiile solistice, alternând sonurile ce aminteau de corzile
ciupite de chitară cu desfăşurările ample, cu o respiraţie generoasă. Gestica
dirijorală sigură, urmărind în detaliu fiecare linie melodică, fiecare intrare,
a surprins uneori prin tremoloul palmelor prin care cerea un vibrato subliniat
sau prin lăsarea braţelor nemişcate, poate în dorinţa de a demonstra că
orchestra poate să cânte „liber“. Cu certitudine, Kah Chun Wong a deprins cu
seriozitate o manieră de a conduce eficient şi suplu, beneficiind, după cum se
menţiona în programul de sală, de îndrumarea unor maeştri precum Kurt Masur sau
Bernard Haitink.
Chiar
dacă nu are încă nivelul unui ansamblu de anvergură, iar genericul „Mari solişti,
mari dirijori“ riscă să fie uneori hazardat, Camerata regală s-a prezentat
atent pusă la punct, tinerii instrumentişti dovedind disponibilitatea de a
acumula, de a se perfecţiona pentru a ajunge la performanţele sperate, câştigând,
în timp, un plus de rafinament şi maleabilitate, elemente fără de care nu se
poate vorbi decât despre un anume profesionalism şi despre acurateţe şi plăcere
de a „face muzică“. Iar acest din urmă aspect s-a văzut din plin şi în bisul
acordat (o parodie după Mica serenadă de
Mozart), dirijorul intrând „în joc“ la fel de încântat, mimând surpriza şi
nedumerirea, uitându-se „contrariat“ în ştimele viorii sau ale violoncelului,
coborând apoi în sală pentru a lăsa orchestra să continue singură acea amuzantă
„parafrază“, cerând spectatorilor să bată din palme. Un final de concert care a
încântat asistenţa, cucerită de sinceritatea şi implicarea tinerilor în
demersul interpretativ, fie şi în pagini poate mai dificil de „gustat“ de cei
puţin familiarizaţi cu muzica din secolul trecut, „compensată“ prin creaţia
ceaikovskiană şi mai ales prin agreabila parodie mozartiană. Starea de bine a
cuprins întreaga sală, determinându-i pe cei prezenţi să fie tentaţi şi de
viitorul concert al ansamblului, anunţat pentru 22 martie. Şi o să merite,
pentru că, sub bagheta lui Cristian Mandeal, Camerata va colabora cu pianiştii
Roxana şi Valentin Gheorghiu, în lucrări de Mozart, încadrate de Elgar şi
Beethoven-Mahler.