Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Când vorbirea devine comunicare

Viața Medicală
Elena SOLUNCA vineri, 2 septembrie 2011

   Cu volumul de povestiri VIAŢĂ DE ARUNCAT, apărut în colecţia „Ego. Proză“ la Ed. Polirom, Bogdan O. Popescu surprinde oarecum, fiind cunoscut ca neurolog de performanţă şi un poet a cărui voce s-a impus în peisajul nostru literar, distins cu premiul „Ion Vinea“ pentru debut. O încununare a acestor preocupări mlădios împerecheate a fost acordarea Diplomei de Excelenţă a Fundaţiei Naţionale pentru Ştiinţă şi Artă, sub auspiciile Academiei Române. Spuneam oarecum, deoarece povestirile au fost publicate în revistele „The One“, „Argeş“, „Ramuri“, „Luceafărul“ şi „Viaţa Românească“. Adunate într-un volum de debut, povestirile proiectează o imagine mai cuprinzătoare a creaţiei prozatorului Bogdan O. Popescu şi speranţa (despre care medicul asigură că „este în creier, nu în inimă“), că va fi una de referinţă pentru generaţia sa. Cum scrie, în prefaţă, Mircea Cărtărescu, această carte este „un test al maturităţii literare“, unul trecut „cu brio“, evident între altele şi prin succesul pe care l-a avut la ediţia din acest an a Salonului Internaţional de Carte „Bookfest“.

  Experienţa medicului şi cercetătorului este convertită cu dibăcie şi subtilitate în literatură parcă dintr-o dorinţă aproape nestăvilită de comunicare integratoare, dincolo de limbajul specializat, care tinde din ce în ce mai mult spre o anume unidimensionare a omului contemporan. De aceea, povestirea care poate da o cheie de interpretare este, sub acest aspect, „Ultima“, scrisă ca într-un joc, în sensul dat de Roger Caillois, în care medicul scriitor, secondat elegant de poet, creează un spaţiu-timp epic dens în semnificaţii. Atmosfera este una aproape înăbuşitoare, obişnuită într-un spital până într-atât încât întâmplarea-eveniment a întâlnirii doctorului Dorin cu frumoasa Bianca deschide pe neaşteptate o realitate fascinantă receptată ca un fatum, ce poate fi învins doar de oamenii puternici. La prima vedere, e o poveste de dragoste ca atâtea altele, doar că medicul, incapabil să se desprindă de profesiunea sa, sesizează o tahicardie şi se îngrozeşte până într-atât încât „ucide îndrăgostitul“ şi, în consecinţă, procedează ca un specialist. Însuşi el se consideră autorul unei crime perfecte, „la care nu s-ar fi aşteptat niciodată“ şi nu-i rămâne decât speranţa că e „ultima“. Nu era „o crimă“, ci o reacţie onirică, ceea ce face ca neurologul să valorizeze copios prilejul într-un interviu dat la un post de radio, pentru a-şi împărtăşi părerea despre acest încă necunoscut şi fascinant ungher al fiinţei umane. Medicul afirmă categoric că „tipul de vis este în legătură şi cu activitatea profesională şi cu personalitatea noastră“, în timp ce scriitorul crede că visele sunt „cu adevărat sabotate din exterior şi că ele nu sunt un simplu rezultat al activităţii inconştiente a creierului“. Ca să fie convingător, îşi mărturiseşte propria-i trăire şi, dând satisfacţie scriitorului, repetă de trei ori „Lăsaţi-mă să-mi trăiesc visele!“. E vorba, desigur, de cele cu ochii deschişi şi nu numai atât, căci, sculându-se, constată că „ultima“… numărătoare a pulsului era de şaptezeci de bătăi pe minut.

   De fapt, încă o dată, se adevereşte cum împreuna trăire a medicului-cercetător şi scriitor este de bun augur pentru ceea ce va scrie de acum înainte Bogdan O. Popescu. Întâlnim în fiecare dintre povestiri o adevărată cavalcadă de percepţii, care provoacă şi întreţine interesul cititorului şi în fiecare se observă o abia sesizabilă pliere a stilului impetuos pe textura poveştii, transmiţând nestăvilita dorinţa de a trăi viaţa cu patosul tinereţii şi al maturităţii timpurii. Totul este pitoresc asezonat într-o baie de cultură, autorul amintind nume şi cărţi, compozitori ca repere ale propriei deveniri ca specialist, creator şi om de cultură. Acest aspect livresc nu deranjează pentru că este sugerată o concepţie în formare pe temeiul sigur al unor lecturi fundamentale. Poate că viaţa este de aruncat atunci când, încătuşaţi de percepţii atât de repede schimbătoare, nu mai avem timp de noi înşine şi tânjim după un sine pe care doar îl intuim şi care aşteaptă răbdător un timp prielnic afirmării. Din toate se degajă un anumit dramatism, uneori cu iz existenţialist, şi un aproape insesizabil cinism ca antidot la hrăpăreţul absurd ce se insinuează treptat, făcându-ne complici împotrivă-ne, gata-gata a ne izgoni pe noi din noi. Totul poate pleca, bunăoară, ca în povestirea ce dă titlul cărţii, de la nişte „cercei Swarovski“ ai iubitei (?) ca un început al sfârşitului şi se dezvoltă progresiv ca o maladie absurdă, proprie celor care vorbesc fără să comunice (cum spune Cerasela). În ăst timp, lucruri de tot felul, nefiinţa adică, se adună, umplu până la sufocare casa din care oamenii sunt daţi afară, iar locuinţa, locul sinelui, e tocmai bună de aruncat „la gunoi“. Viaţa de aruncat e ca un fast-food şi doar sfârşitul o salvează întrucâtva. Autorul rămâne pe … „teren viran“, cu „pantoful şi caietul“, consemnând: „Am început, în fine, să mă gândesc liber la ziua de mâine“. Reuşise oare să se elibereze de zgura convenţionalului care substituia autenticul vorbelor ce ucideau comunicarea?

  Bogdan O. Popescu se dovedeşte şi un priceput artizan al creării de atmosferă, care apare ca un personaj ce, fără să ia parte nemijlocit la acţiune, o catalizează într-o măiestrită orchestrare a percepţiilor rotite concentric cel mai adesea în jurul dragostei. Atmosfera anilor de studenţie este captivantă, de natură să trezească nostalgii. Aşa este în „Şobolanii se izbesc de ziduri“, povestea unui tânăr care, într-o tabără de creaţie, este prins pe nerăsuflate într-o iubire aparent la limita imposibilului cu Justina. Povestea, ca şi celelalte, ne păstrează într-o lume care pare că a uitat până şi că „Dumnezeu a murit“ şi trăieşte într-o permisivitate cvasitotală, mereu mai departe de fireasca bucurie de a trăi, căreia i se substituie plăcerea unor momente şi siajul amintirilor. Această atmosferă, de o mai rară elevaţie intelectuală într-un timp al trivialităţii (ca să folosim un eufemism), dă unitate povestirilor într-o evoluţie de-a lungul celor câţiva ani în care au fost publicate povestirile.

   Cum ne aflăm în faţa unui volum de debut atât de promiţător, apare întrebarea firească: ce va urma? Medicul neurolog va rămâne, fireşte, dedicat misiunii sale. Între poet şi prozator va fi o competiţie sau o împreună mergere pentru care Bogdan. O Popescu este înzestrat cu har de povestitor ce transformă „vorbirea în comunicare“. Opţiunea îi aparţine. Anticipând într-un fel, nu ne pare exclusă nici perspectiva romanului de idei spre care ne trimite, între altele, afirmaţia: „Suntem o ţară de relaţii în loc să fim o ţară de reguli“. Gândul cârcotaş merge mai departe, constatând că nu prea e nimic de făcut câtă vreme „relaţiile“ au devenit o regulă nescrisă şi generează un cerc vicios din care e greu de ieşit. Oricare va fi evoluţia, volumul „Viaţă de aruncat“ este o certă reuşită, care face să aşteptăm cu interes apariţia următoarelor.

 

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.