Una din atracţiile Fest Bulevard-ului organizat de Teatrul Nottara, nu cu mult timp în
urmă, a fost spectacolul Candid al Teatrului Ţăndărică, o dramatizare a nuvelei „Candide sau
optimismul“ a lui Voltaire. Capodopera de nici o sută de pagini, scrisă la
vârsta de 60 de ani de FranÎois-Marie Arouet, cunoscut sub numele de Voltaire,
a amuzat, a binedispus, a făcut deliciul multor generaţii, iscând sute de imitaţii
şi pastişe. Eroul lui Voltaire a devenit prototipul tânărului naiv, care, din
cauza ingenuităţii, a credulităţi înnăscute, ajunge să îndure cele mai
nemaipomenite grozăvii, cele mai cumplite chinuri, peregrinând, străbătând
aproape tot globul, împreună cu servitorul său, Cacombo, printre războaie
crâncene, sângeroase, naufragii terifiante, violuri abjecte, cutremure,
catastrofe apocaliptice, violenţe indescriptibile, urmăriri nebuneşti, urmate
de regăsiri miraculoase, erodându-şi treptat entuziasmul, ajungând în final să
propovăduiască, ca unică salvare, exerciţiul muncii; preluat mult mai târziu de
nazişti, printr-o răsucire de 180 de grade a valorilor, sloganul a ajuns
deasupra intrării în lagărele naziste de exterminare, sub forma: Arbeit macht frei.
Candide fusese hrănit spiritual, din copilărie,
cu filozofia lui Leibnitz, pe care i-a insuflat-o mentorul său, profesorul
Panglos, cel care susţinea că nu există efect fără cauză, că această lume e cea
mai bună, iar prin extrapolare castelul în care locuiau, al baronului
Thunder-ten-Tronckh, era cel mai frumos dintre toate, iar baroana, care avea în
jur de o sută şi şaptezeci de kilograme, era cea mai bună dintre baroanele
posibile. La vremea când eram student, admirabilul profesor I. Toboşaru ne
explica nouă, studenţilor, că marxism-leninismul şi materialismul dialectic
sunt cele mai înaintate învăţături din lume şi că numai aprofundându-le vom
putea înţelege societatea socialistă în curs de construire, cea mai evoluată
societate din lume! Extrapolând, conform teoriei expuse, aş putea susţine şi eu
azi, pe drept cuvânt, că România, ţara în care m-am născut, e cea mai frumoasă
din lume, oraşul Bucureşti – cel mai mare şi mai curat oraş din ţară, iar săptămânalul
„Viaţa medicală“ – cel mai interesant ziar de pe glob. (n. red.: păi, nu-i aşa?!)
Micuţul roman „Candide sau optimismul“,
scris într-un ritm alert şi pe un ton de zeflemea, cu intenţii vădit satirice,
a fost receptat de lumea modernă ca o capodoperă. Voltaire, una din figurile
importante ale iluminismului francez, a îmbinat de-a lungul vieţii aventura cu
studiul, atras fiind concomitent de literatură şi de ştiinţă, scriind enorm, de
la scrieri şi tratate filozofice, la tragedii, unde, lărgind cadrul istoric şi
introducând teme filozofice, produce o adevărată revoluţie. După peregrinări
prin câteva curţi imperiale, fălindu-se cu prietenia câtorva capete încoronate,
care au grijă totuşi să îl şi încarcereze (la propriu), sfârşeşte pe
proprietatea sa din micul sătuc Ferney, de la graniţa Franţei cu Elveţia, unde
dezvoltă – spre uimirea multora – o adevărată activitate socială în interesul
localnicilor. Pe patul de moarte, deşi se declarase ateu convins, totuşi cheamă
un preot să-i dea ultima împărtăşanie. (Ca o completare amuzantă: am vizitat,
în ansamblul arhitectural de la Sanssouci, lângă Berlin, camera pe care i-o
pregătise Frederic al II-lea după ce urma să iasă din închisoare, tapetată pe
absolut toţi pereţii cu caricaturi, în relief, ale marelui scriitor.)
Spectacolul Teatrului Ţăndărică, a cărui
premieră a avut loc, de fapt, cu câţiva ani în urmă, a cărui regie, scenografie
şi animaţie computerizată poartă semnătura plurivalentului om de teatru Cristian Pepino, a fost una din reuşitele
festivalului amintit, apreciat şi de juriu cu un premiu, realizându-se cu
această ocazie dintr-un singur foc un dublu rezultat: acela de a scoate din
anonimat două teatre: Nottara şi Ţăndărică.
Teatrul de marionete şi păpuşi Ţăndărică are
în spate o istorie glorioasă. Chiar grandioasă! Pe lângă faptul că, de-a lungul
timpul, chiar de la înfiinţare, sub firma sa au avut loc spectacole extrem de
interesante ca „Mâna cu cinci degete“, „Eu şi materia moartă“, „Cabaret-issimo“
ori, mai târziu, „Visul unei nopţi de vară“ sau „Till Eulenspigel“ (citez din
memorie, fără să fac o ierarhizare), teatrul a fost, de-a lungul anilor, gazda
a numeroase festivaluri mondiale de artă păpuşerească. Aici, alături de trupe
internaţionale prestigioase, teatrele de marionete şi păpuşi din întreaga ţară
au avut posibilitatea de a-şi arăta producţiile, existând, la nivel naţional, o
emulaţie artistică extraordinară, pentru vremurile acelea. Colectivul Teatrului
Ţăndărică a fost distins cu nenumărate premii naţionale şi internaţionale,
dintre care cel mai prestigios este premiul Erasmus, pentru contribuţia
remarcabilă la dezvoltarea teatrului modern de păpuşi.
După prima generaţie de actori păpuşari
formată din Carmen Stamatiade, Justin Grad, Rita Stoian, Brânduşa Zaiţa-Silvestru,
Valeriu Simion, M. Prujinski, alături de care am jucat (şi iar citez fără să
fac o ierarhizare), a urmat a doua serie, sau mai bine-zis generaţie, care a
avut în componenţa ei talente cu totul şi cu totul excepţionale, pe care le-am
cunoscut foarte bine: Florentina Tănase, Valentina Roman, Sara Dan-Meerovici,
Liviu Berehoi, Angela Filipescu, Magdalena Slabacu, Cristina Roşianu, de care
însă site-ul oficial al teatrului nu vrea să pomenească, ca şi cum ele nu ar fi
existat. Creatorul, sufletul, creierul şi iniţiatorul acestui fabulos fenomen
care a fost Teatrul Ţăndărică a fost directoarea lui timp de mai multe decenii,
Margareta Niculescu – actualmente la o vârstă venerabilă (născută în 1923),
conduce un centru internaţional de artă păpuşerească de la Charleville.
Cunosc foarte bine activitatea Teatrului Ţăndărică.
Aici mi-am început activitatea artistică în calitate de actor mânuitor în anul
– oho! – 1955, luând parte la făurirea (scuzaţi limba de lemn) a două mari
succese: „Mâna cu cinci degete“ şi „Eu şi materia moartă“. Am călătorit
cu
acest teatru în turnee în Albania, R. F. Germania şi URSS, Ţăndărică fiind
vestit (chiar invidiat) pentru numeroasele turnee artistice peste hotare:
Cehoslovacia, Polonia, India, Spania, Franţa. Doamne, Dumnezeule, dar care
teatru din România n-are o istorie plină de succese răsunătoare? De asemenea,
timp de o jumătate de an, am fost profesor de arta actorului la IATC „I. L.
Caragiale“, la prima promoţie de actori păpuşari şi marionetişti, după
evenimentele din decembrie ’89.
Revenind la piesă, deşi ni se înfăţişează
doar o parte din întâmplările nefericitului optimist Candide (nici nu se putea
altfel), reprezentaţia este de fapt un spectacol de echipă, în care fiecare
artist mânuitor interpretează (fatal) mai multe roluri, manipulând la vedere păpuşile
cu o dexteritate demnă de invidiat. Deşi uneori apar hiatusuri de neînţelegere,
din cauza limbii în care este vorbit, o limbă universală plină de fantezie, până
la urmă totul, interpretare, scenografie, păpuşi se încheagă într-un melanj
încântător, tineresc, plin de ritm, de exuberanţă şi mai ales de haz.
Echipa care a produs acest mic fenomen
artistic, o revelaţie pentru mine, este compusă din Mihai Dumitrescu, Petronela
Purima, Liliana Gavrilescu, Marin Fagu, Geo Dinescu şi... aş evidenţia, pentru graţia şi acurateţea cu care
îşi prezintă personajele, fără a ştirbi cu nimic efortul artistic al celorlalţi,
pe Petronela Purima.
Felicitări tuturor şi în special creatorul
spectacolului, regizorul Cristian Pepino, care este şi autorul unui excelent
volum intitulat: „Dicţionarul teatrului de păpuşi, marionete şi animaţie din
România“, apărut în anul 2000. Unde sunt trecut şi eu.
