Nu, nu am ajuns la Cannes nici anul acesta, dar, sinceră să fiu până la capăt, nici nu cred că aş fi avut într-atât de multă energie pentru o desfăşurare de forţe de acest gen. Am fost copleşită de Berlinală, darămite de cea mai selectă reuniune din lumea filmului! Adevărat că îţi face bine, psihic vorbind, să respiri acelaşi aer cu Pedro Almodovar într-o sală de cinema ori să stai la rând la bilete cu cine ştie ce altă personalitate. Atunci când lucrezi în producţie de film şi te intersectezi virtual cu o mulţime de nume, te gândeşti pe moment că e frumos să lucrezi în branşă, că sunteţi o familie, sunt şi ei oameni, lucruri normale până la urmă într-o industrie de gen. Dar atunci când te intersectezi cu ei în situaţii absolut fireşti şi normale, credeţi-mă că te apucă instant tremuratul, emoţiile te sufocă şi brusc rămâi fără glas. Oricât de insensibil ai fi la emoţii şi leşinuri, tot te apucă toate cele în preajma unui om pe care îl admiri, respecţi, a cărui operă te-a schimbat şi te-a făcut să îl iubeşti.

   Ediţia cu numărul 64 trebuia să întâmpine oarece probleme, aproape inevitabile în lumea cinematografiei: mai întâi de toate, niciun film pare să nu se fi detaşat de pluton. Unul singur e atipic, drept urmare a şi impresionat spectatorii – The Artist – în regia lui Michel Haznavicius (în competiţia oficială), un film mut, adorabil de la început până la final, cu o coloană sonoră care scoate la iveală lumina din tine. Altfel, nimeni nu s-a grăbit să facă predicţii, cu toate că o mulţime de nume grele s-au regăsit în competiţie: Nuri Bilge Ceylan cu Once Upon a Time in Anatolia, Nanni Moretti cu Habemus Papam, Takashi Miike cu Hara-kiri: Death of a Samurai, fraţii Dardenne cu The Kid with a Bike, Radu Mihăileanu cu La source des femmes, Aki Kaurismaki cu Le Havre, Almodovar cu The Skin I Live in, Terrence Malick cu The Tree of Life şi, nu în ultimul rând, Lars von Trier cu Melancholia, care a agitat spiritele încă de la conferinţa de presă. (...)

Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.