Pe stradă, o mireasă de culoare pare că a dezertat de la propria nuntă,
incomodată de rochia albă cu voal, lângă un zid pe care scrie Traduceri
legalizate, Apostile. Dintr-un gang ne fixează trei pisici vigilente, aşezate
ca pentru portret. O vitrină etalează manechine perfecte în jeanşi slim, cu
capete din pungi de hârtie şi ochi languroşi, pictaţi, ce privesc spre o fată
reală, rezemată de geam, cum îşi verifică telefonul şi gândurile. Sunt doar
trei dintre fotografiile expuse în cadrul expoziţiei „Bucureştiul în alb şi
negru“, deschisă la Casa de cultură „Friedrich Schiller“ de pe strada Batiştei
15. Trei momente alese nu întâmplător, ci pentru că nu te lasă indiferent şi
pentru că instantaneul este, poate, lucrul cel mai fermecător pe care îl oferă
fotografia stradală. „E ceva faustian în momentul în care prinzi imaginea şi-i
spui «rămâi»“, ne-a introdus în atmosferă doamna Aurora Fabritius,
coordonatoarea proiectului din partea Casei Schiller.
De ce alb-negru? „Contrastele alb-negru creează o atmosferă aparte fiecărui
cadru, înlătură zgomotul cromatic care ne înconjoară clipă de clipă şi redau
mai degrabă starea acestui oraş. Alb-negrul dă o eleganţă, o gravitate
lucrurilor şi transmite un sentiment“, ne-a spus Mirela Momanu, curatorul
expoziţiei, îmbrăcată în negru cu mici flori alb şi roz pal, ca de cireş.
Expoziţia este realizată în parteneriat cu asociaţia „Bucureştiul meu
drag“ şi are la bază dragostea pentru oraş şi pentru aparatul de fotografiat,
precum şi dorinţa de a readuce Bucureştiul aproape de locuitorii săi. A punctat
lucrul acesta Andrei Bîrsan, preşedintele asociaţiei, care, „pentru că este
inginer“, a vrut să fie concis. „Încercaţi să gândiţi şi să consideraţi oraşul şi
dincolo de pragul casei. Aşa cum aveţi grijă de casa dumneavoastră, aveţi grijă
şi de oraş. Ne lăudăm cu el şi îl apreciem doar când suntem departe de el, din
păcate“, a spus Andrei Bîrsan, îndemnându-i pe cei prezenţi să îşi redescopere
urbea la pas, inclusiv prin excursiile pe care asociaţia „Bucureştiul meu drag“
le organizează periodic.
Fotografiile
alb-negru se odihnesc în două camere de la etaj, sub candelabre, iar în ziua
vernisajului au beneficiat şi de o coloană sonoră aparte: profesorul Dumitru
Sascău a cântat la pian Les Moulins de
mon coeur, de Michel Legrand, şi The
Way We Were, al Barbrei Streisand. Iar la acordeon – două şansonete.
La sfârşitul
secolului al XIX-lea, după fotografii cu flori şi peisaje, Eugène Atget iniţia
emoţionantul său proiect de fotografie dedicată Parisului vechi. Imaginile în
sepia, în care colţurile oraşului şi chipurile trecătorilor se oglindeau,
fantomatic, în vitrine (încărcate cu manechine îmbrăcate în haine de damă, cu
produse de farmacie, coloniale, un craniu), i-au inspirat pe suprarealişti. Cu
aceste aşteptări nedrepte la purtător, mi-au lipsit în „Bucureştiul în alb şi negru“
griurile şi „texturile“ şi, recunosc, aş fi vrut să văd în imagini mai degrabă
pieţele bucureştene şi străduţele ascunse decât clădirile din Centru. Dar
expoziţia nu îşi propune să ofere o imagine romanţată a Capitalei şi, în plus,
urmează şi alte proiecte fotografice în parteneriat, după cum ne-au asigurat
organizatorii.
La 555 de
ani de la prima atestare documentară a Bucureştiului, veţi putea vedea un oraş
clasic şi elegant prezentat în 36 de fotografii alb-negru realizate de membrii
asociaţiei. Este o reexpunere a expoziţiei din toamna lui 2013, într-o ambianţă
de Bucureşti interbelic. Am părăsit fotografiile în momentul în care din camera
cu pian veneau acordurile lui As Time
Goes By.