Prezenţă
de mare fineţe în viaţa culturală românească, profesoara, scriitoarea şi traducătoarea Paula Romanescu şi-a asumat o nobilă
misiune prin recenta reeditare a unei cărţi de mare importanţă pentru legăturile
istorice dintre Franţa şi România. Este vorba despre volumul publicat în 1937
sub semnătura lui Paul Desfeuilles şi Jacques Lassaigne, La Roumanie vue par les français
d’autrefois (România văzută de francezii de altădată), apărut la
Editura Institutului Cultural Român (2013).
Menită
a servi deopotrivă memoria noastră culturală şi afectivă, lucrarea prezintă şi
astăzi, la aproape opt decenii de la prima ediţie, o importanţă deosebită prin
prisma a ceea ce spunea, la începutul secolului XX, unul din francezii
naturalizaţi, universitarul Charles Drouhet: „Dacă există în Europa o ţară în
care călătorul francez nu se simte străin, aceasta este România“. Este un
sentiment rămas constant de-a lungul celor trei secole de prezenţă culturală
franceză în spaţiul românesc, încă din epoca domniilor fanariote. Influenţa
franceză asupra spiritului public în România (este şi titlul unei lucrări a
criticului literar Pompiliu Eliade) s-a manifestat, aşadar, de timpuriu,
contribuind la situarea nostră în ceea ce avea să fie încorporat în conceptul
de francofonie. Acesta a fost şi a rămas sentimentul celor ce i-au cunoscut la
ei acasă pe români – „latinii orientului“, după expresia lui N. Iorga.
Scrisă în limba franceză (reuneşte doar
textele unor francezi de baştină), cartea este structurată în trei părţi: Quelques pages d’histoire (Câteva pagini
de istorie), întrunind contribuţiile a 29 de autori, Culture, sciences et économie (Cultură, ştiinţă şi economie), 13
autori, şi Quelques aspects pittoresques
de la Roumanie: géographie, ethnographie (Aspecte pitoreşti ale României:
geografie, etnografie), 34 de autori.
Multe
dintre numele selectate vor fi fost de notorietate în epocile în care au trăit,
unele reprezentative pentru cultura franceză şi cea universală: istorici şi
oameni politici precum Jules Michelet, Edgar Quinet, Napoleon III, Mirabeau,
Clemenceau, generalul Berthelot, Louis Barthou, Jérôme Carcopino, Henri
Capitant, istorici de artă ca Henri Focillon şi marele geograf Emmanuel de
Martonne.
Aproape
20 dintre personalităţile cuprinse în volum au fost membri ai Academiei Române,
aşa cum se menţionează în prezentările ce însoţesc textele semnate de aceştia
(care lipseau în prima ediţie), întocmite cu o maximă acurateţe şi cu acribia-i
binecunoscută de autoarea selecţiei. Notele fixează atât cadrul, cât şi
contribuţiile respectivelor nume la cunoaşterea culturii şi civilizaţiei române,
a locului şi a rolului românilor în Europa şi, deci, în lume, ca moştenitori ai
latinităţii căreia i-au rămas fideli în ciuda adversităţilor de tot felul şi, în
primul rând, a istoriei însăşi.
În semn de cinstire a
aportului excepţional la consolidarea relaţiilor franco-române pe toate
planurile, unele dintre acestea au dat numele unor străzi centrale din Capitală
– Jules Michelet, Edgar Quinet, Henry Mathias Berthelot, Georges Clemenceau – şi
al unei pieţe: Napoléon III (în sectorul 1).
Cartea beneficiază de
o prefaţă întru totul remarcabilă, aparţinând fostului ambasador al Franţei în
România, Jean-Marie Le Breton, ce subliniază afinităţile profunde între
popoarele francez şi român de-a lungul timpului. Cimentând o prietenie
niciodată trădată, Franţa merită recunoştinţa eternă a surorii sale mai mici,
România.
Vom
spicui câteva dintre expresiile omagiale la adresa ţării noastre şi a românilor,
aparţinând unora dintre spiritele luminate prezente în această carte.
Dacă
Jules Michelet numea România „naţiune sacrificată“, iar limba română, limbă în întregime
latină, lăudând ospitalitatea românilor care îţi oferă, în calitate de drumeţ, apă ne-ncepută (în original!), adică apă
proaspătă, pură, istoricul Edgar Quinet, un mare filoromân, scrie admirativ
despre Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul. Despre cel din urmă afirmă, cu justeţe:
„Mihai Viteazul pare a fi înţeles mai bine decât oricine că Moldova şi Valahia,
chiar reunite, nu vor cunoaşte siguranţa atâta timp cât ele vor fi separate de
masivul interior al Carpaţilor, pentru că aici ar trebui să fie baza puternică
a unui stat românesc“. Istoricul şi publicistul A. Ubicini, prieten cu Ion
Heliade-Rădulescu şi C. A. Rosetti, avea să scrie despre Revoluţia de la 1848 că,
deşi „a trecut aproape neobservată în afară, a lăsat urme profunde în ţară. Ea
a fost justă în principii şi sinceră în actele sale. Revoluţia a fost şi a rămas
populară, deoarece ea a fost mai mult socială decât politică şi, întrucât fiind
opera câtorva, ea a întruchipat speranţa tuturor“. Titlul fragmentului din
Elias Regnault, autorul unei istorii politice şi sociale a principatelor dunărene
(1855) este: „România Mare – soluţia problemei orientale“, iar istoricul
Charles Seignobos se referă, reamintind-o, la „intervenţia franceză în formarea
României“, afirmând peremptoriu că „naţiunea română s-a constituit în 1858,
potrivit voinţei lui Napoleon (al treilea – n.n.). Acesta a fost unicul
rezultat durabil al războiului Crimeii“. Din lucrarea jurnalistului Armand Lévy
„Împăratul Napoleon III şi Principatele danubiene“ este reţinut fragmentul
semnificativ „Cauza României, cauza Franţei“.
Paul
Henry, fost director al Institutului de Înalte Studii Franceze din Bucureşti,
scrie despre opera prinţului Cuza în termeni superlativi: „Puţine guverne s-au
putut lăuda de a fi realizat, în numai cinci ani, asemenea profunde, importante
şi decisive reforme“ (p. 51).
Contele
Mirabeau, mare orator şi om politic, susţine în „Problema transilvană“ că „li
s-au exagerat greşelile valahilor, s-a păstrat tăcerea în privinţa mizeriei vieţii
lor, rezistenţa lor a fost prezentată drept atac, iar apărarea transformată în
asasinat. Totul a fost calculat… pentru a face din ei nişte criminali“.
Avocatul şi omul politic Gambetta s-a pronunţat, la rându-i, asupra Problemei româneşti: „Ungurii au fost
aceia care au determinat apariţia problemei româneşti, prin violenţa guvernării
lor. Ea este urmarea şovinismului rasei maghiare. Este imposibil de imaginat o
evoluţie oarecare a problemei orientale fără a se ţine seama de România.
Problema românească este deci un element constitutiv al problemei orientale“
(p. 59). Georges Clemenceau – ziaristul (ulterior devenit marele om politic din
timpul Primului Război Mondial) s-a ocupat şi de celebrul proces al Memorandiştilor
(1894).
Unul
dintre glorioşii ambasadori ai Franţei în România, contele de Saint-Aulaire
evocă relaţiile franco-române cu deplină înţelegere, într-un spirit de
confraternitate resimţită: „Dacă este adevărat, precum a spus Stagiritul, că nu
există prietenie sau dragoste adevărată decât între egali, se poate spune acelaşi
lucru şi despre alianţe. Este cazul alianţei franco-române, egalitatea fiind înţeleasă,
în conformitate cu spiritul latin, în sens calitativ şi nu cantitativ“. Iată
cum România devine egala Franţei, chiar dacă aprecierea avea în vedere
circumstanţele Primului Război Mondial!
Omul
politic Louis Barthou, ce avea să fie asasinat la Marsilia în 1934,
referindu-se la pacea de după încheierea Primului Război Mondial, într-un
discurs pronunţat în Parlamentul României în 1934, constată actul de justiţie istorică
înfăptuit, anume că „această pace v-a restituit frontierele care erau ale
voastre, care sunt ale voastre şi care vor rămâne ale voastre…“ (p. 128).
Oprim
aici citatele din prestigioşii autori antologaţi în volum, nedreptăţind în mod
evident secţiunea a doua, „Cultură, ştiinţe şi economie“, unde sunt grupate
texte ale unor intelectuali francezi de rang foarte înalt. Regretele noastre
sunt compensate însă de amintirea unora dintre aceştia în strălucita prefaţă a
ambasadorului Jean-Marie Le Breton, la care ne-am referit deja, şi în care sunt
menţionate raporturile de aleasă colegialitate şi fructuoasă colaborare între
elitele celor două ţări. Un singur exemplu merită atenţie, pentru a ilustra
gradul de cunoaştere a realităţilor ştiinţifice de la noi de către savanţii
francezi. Medicul Émile Sergent, făcând istoricul relaţiilor medicale
franco-române, pune în evidenţă o mare valoare naţională: „Dacă dorim să
studiem metodic istoria relaţiilor medicale franco-române, este indicat să
distingem două mari etape: 1) Înainte de Davila şi 2) După Davila…“. Într-adevăr,
dr. Carol Davila este cel care a pus bazele învăţământului medical românesc,
ale farmaciei române, a condus serviciul sanitar în timpul Războiului de Independenţă
(1877–1878), a înfiinţat Societatea de Cruce Roşie din România (1876) ş.a. În
ciuda imenselor sale merite şi a uriaşului prestigiu, Davila a devenit membru
al Academiei Române post-mortem, abia la 19 decembrie 2003. Orice comentariu
este de prisos.
Din
secţiunea a treia, ultima, a acestui extrem de valoros volum, în care sunt
prezentate aspecte pitoreşti de ordin geografic şi etnografic ale ţării
noastre, deducem că cititorii francezi, şi nu numai, aveau acces la informaţii
ce-i familiarizau cu Capitala şi alte oraşe româneşti, cu satul, cu teatrul, cu
monumente de arhitectură, cu Dunărea şi litoralul românesc, cu provinciile româneşti
(Moldova, Basarabia, Transilvania) ş.a. Nu ne-ar ajunge spaţiul dacă am încerca
să evidenţiem admiraţia călătorilor francezi în faţa frumuseţilor ţării noastre
care, precum se ştie, nu i-a lăsat indiferenţi nici pe scriitorii români.
În
lumina celor de mai sus, sunt suficiente motive, credem, pentru a aduce cele
mai calde mulţumiri Ligii de Cooperare Culturală şi Ştiinţifică România-Franţa
(preşedinte prof. ing. Nicolae Drăgulănescu) şi Secţiei sale de studii
literare, coordonată de dna Paula Romanescu, vicepreşedintă a Ligii) de a fi
iniţiat publicarea acestei cărţi editată de Institutul Cultural Român, punând
la dispoziţia cititorilor o carte fundamentală pentru cunoaşterea relaţiilor
privilegiate dintre cele două ţări contributoare la patrimoniul spiritual al
umanităţii, două surori de gintă latină – Franţa şi România.
Fapt
îmbucurător, această carte a fost prezentată la Salon du Livre de la Paris
(21–24 martie a.c.) de însăşi autoarea ei, scriitoarea Paula Romanescu, împreună
cu o altă carte a aceleiaşi, antologia poeziei din închisori Où sont-ils ceux qui n’existent plus? (Unde
sunt cel care nu mai sunt?, Editura Betta, 2012, 505 p.), realizându-se prin
aceasta un portret cât mai elocvent al României, în alb-roz mai întâi şi în
negru cu străfulgerări de roşu, dintr-un iad cu numele de comunism de care s-au
cam înspăimântat până şi „implementatorii“ lui pe pământul românesc.
