M-a intrigat – dar nu pentru multă vreme –
titlul ales de medicului-scriitor Dan V. Poenaru pentru noua sa carte: „Singurătatea dirijorului-călăuză“
(Cuvânt înainte de Robert Şerban, Ed. „Victor Babeş“, Timişoara, 2013). Sugera The
Loneliness of the Long Distance Runner de pe coperta celebrului roman al
scriitorului britanic Alan Sillitoe, răsplătit cuPremiul Hawthornden, citit în tinereţea mea îndepărtată în traducere
românească („Singurătatea alergătorului de cursă lungă“). Nu era singura carte
a furiosului membru al curentului Angry
Young Men, transpusă în româneşte; apăruse puţin înainte, dacă nu mă înşală
memoria, „Sâmbătă noapte, duminică dimineaţă“. Mă şi întreb: cum de fuseseră cele două romane atât de repede traduse,
faţă de data apariţiei lor, având în vedere vigilenţa cenzurii în corelaţie cu
literatura din lumea imperialistă? Explicaţia ar putea fi găsită atât în
biografia scriitorului, în descendenţa sa proletară (părintele – lucrător într-o
fabrică de biciclete), tuberculoza – boală socială – care îl măcina, cât şi în
criticarea regimurilor politice din Anglia postbelică. O ecranizare de succes
după „Singurătatea alergătorului...“ a
fost aceea cu neuitatul Tom Courtenay, care-l întruchipa pe rebelul Colin
Smith.
Revenind la cartea profesorului doctor Dan
V. Poenaru, cunoscut cititorilor noştri prin frecventele sale intervenţii
publicistice, cred că dsa foloseşte
această sugestivă apropiere, preluată din titlu ultimului text al lucrării
actuale, ca o parabolă. O parabolă cu trimitere nu (numai) la dirijorul din
sala de concert, ci la acela care îşi asumă misiunea de a conduce şi îndruma,
„un stăpân care plăteşte (însă) scump privilegiul puterii. Pe care, de altfel,
oricând o poate pierde“. Dar roadele puterii se văd numai după un traseu îndelungat,
parcurs cu tenacitate şi răbdare. Autorul însuşi – antologându-şi microeseurile
şi articolele de opinie din presă – are experienţa (uneori, dezamăgitoare) a
exerciţiului puterii: ca lider politic, prorector al Universităţii de Medicină şi
Farmacie „Victor Babeş“ din Timişoara, şef de secţie Ortopedie şi
Traumatologie, „dirijor-călăuză“ ca profesor pentru nu ştiu câte generaţii de
studenţi, medici specialişti ori mai tineri colegi. De pe „podiumul“ dirijorului,
Dan V. Poenaru scrie despre intelectualul angajat politic, dând răspuns
unor întrebări precum: „Cui îi e frică
de intelectualul implicat în politică?“, „De ce este nevoie de un intelectual în
politică?“ şi „Cum îi va afecta pe intelectualii din politică gestionarea
guvernării?“. Chiar aşa, cui îi e frică
de politicianul intelectual? Autorul arată că: „Tocmai acelui politician
demagog, mahalagiu, viclean, răzbunător şi mofturos, celui care ar sacrifica
orice şi pe oricine pentru a-şi păstra privilegiile «ciolanului»“. Şi mai zice
dsa că „e uşor să stai pe margine şi să chibiţezi, huiduind fără discernământ
fiecare pasă şi că acum este momentul ca intelectualul de calibru să se
mobilizeze şi să acţioneze, să arate că a fi om politic român nu înseamnă numai
etichete de neseriozitate, incompetenţă, laşitate, indiferenţă, nesimţire,
corupţie sau infracţionalitate, ci cu totul altceva. Să arate că el, om politic
român, este regula, şi nu excepţia de la regulă“. Câtă dreptate are, numai că
nu ştiu dacă amândoi ne gândim la aceleaşi situaţii... Sigur, nu e rolul
recenzentului să intre cu autorul în polemică pe teme cum ar fi: definiţia
intelectualului ori rugămintea de a exemplifica – în număr, măcar cât degetele
de la o mână – intelectuali adevăraţi din politica actuală. Cred că dacă textul
înflăcărat mai înainte reprodus ar fi fost rostit într-o sală a congreselor,
cel care l-ar fi consemnat ar fi scris, între parateze: aplauze furtunoase!
Eseuri
precum: „Medicul, în calea reîntoarcerii la peşteră“, „Gânduri pentru absolvenţii
în medicină“ şi „Despre etică şi ortopedie“ vehiculează idei perene ce nu strică
a fi recitite şi invită la meditaţie pe marginea lor. „60 de ani de ortopedie
clinică în Timişoara“ subliniază cu justificată mândrie petrecerea acestei adevărate
„vieţi de om“ în slujba frumoasei specialităţi chirurgicale şi, indirect, a
pacienţilor, constituirea echipei – o echipă sudată (sub conducerea
dirijorului-înţelept). De asemenea, „dirijorul“ admiră sacrificiul ziariştilor,
pledând pentru nestânjenirea dreptului acestora de a se exprima liber. Într-un
articol intitluat: „De ce simt nevoia medicii să fie şi scriitori?“ autorul
explică: pentru că „în singurătate sau în faţa lumii, scrisul te poate ajuta să-ţi
înfrunţi demonii, să-ţi priveşti în faţă provocările şi să accepţi că misiunea
ta în această lume este să o aperi, să o vindeci, să o cunoşti dincolo de
limitele ei şi de limitele tale“. Cu „minime“ condiţii, am spune: să-ţi poţi
cunoaşte şi accepta limitele şi să ai talent.