Într-o lume
supusă continuu schimbărilor socioeconomice şi dominată de multiculturalism şi
globalizare, drepturile fundamentale ale omului se reformulează, se
reinterpretează, se ignoră, se îngrădesc sau sunt ameninţate cu dispariţia.
Dreptul la libera alegere a medicului (şi implicit a casei de asigurări, a
furnizorului de servicii medicale) este stipulat prin lege în mai multe ţări
europene, printre care şi România. „Libera alegere“ este unul din drepturile
fundamentale ale pacienţilor, alături de dreptul la îngrijiri medicale de
calitate, dreptul la decizie, informare, confidenţialitate, educaţie sanitară,
demnitate, asistenţă religioasă etc. Dreptul la liberă alegere este promovat şi
considerat de politicienii din sănătate ca unul din instrumentele de
reglementare a competiţiei dintre furnizorii de servicii medicale şi expresie a
solidarităţii în alocarea resurselor din sănătate. Introducerea economiei de
piaţă în sistemele de sănătate a dat naştere conceptului de „pacient activ“ –
conştient, bine informat, mereu în căutarea celui mai performant serviciu
medical, ceea ce s-a dovedit a fi departe de adevăr. Paradoxal este faptul că
pierderea sau limitarea unui drept, chiar dacă nu a fost niciodată sau doar parţial
folosit/exprimat, sunt dureros percepute de cetăţeni şi de comunităţi. Dreptul
la liberă alegere al asiguratului şi perspectiva limitării lui din considerente
economice sunt în prezent subiecte intens dezbătute în ţările vestice.
Formularea legală
a acestui drept este generoasă. În realitate, nu se poate spune că a existat
vreodată totala liberă alegere din partea asiguratului. Din raţiuni practice
sau circumstanţiale, tacit acceptate de toate părţile implicate (cetăţean,
stat, profesionişti), acest drept nu poate fi exprimat întotdeauna, mai ales în
totalitate. De exemplu, poate fi vorba de alegere liberă a medicului dacă în
localitate sau în apropiere nu există niciunul sau doar unul? Sau de liberă
alegere a casei de asigurări sau a poliţei dacă la nivel naţional nu există decât
una singură şi un singur tip? Sau dacă pentru o anume boală există doar o
singură instituţie medicală care poate oferi îngrijire specializată? Unde este
libera alegere a specialistului dacă te poţi programa numai cu trimitere de la
medicul de familie şi doar într-un anumit loc? Asiguratul care nu este bine
informat – nu îşi cunoaşte sau îşi ignoră drepturile – nu ştie că se poate
alege medicul, tipul de asigurare, că există dreptul la a doua opinie medicală
etc. În aceste situaţii, „libera alegere“ este limitată de circumstanţe şi de
resursele disponibile, ceea ce uneori poate perturba relaţia medic–pacient şi încrederea
în sistemul de sănătate.
De la sine înţeles
este dreptul de alegere liberă a medicului de familie, un principiu de bază al
asistenţei medicale în multe sisteme de sănătate. Mai puţin exprimată şi conştientă
este alegerea liberă a medicului de la celelalte eşaloane, de exemplu medicii
de alte specialităţi din spitale şi policlinici, mai puţin „vizibili“ şi cu
care, în caz de îmbolnăvire, nu se intră imediat şi direct în contact. Pentru
pacienţi este mai puţin relevant, mai ales în situaţii de urgenţă, cine este
medicul de laborator, radiologul sau epidemiologul care vor participa la
punerea diagnosticului sau la stabilirea şi urmărirea tratamentului.
Din motive personale, emoţionale, cetăţeanul
cu probleme de sănătate vrea să se ducă la spitalul sau la specialistul în care
are încredere, ceea ce nu este întotdeauna posibil. În luarea deciziei, nu
calitatea serviciilor joacă un rol determinant, iar studiile arată că
localizarea (distanţa faţă de domiciliu), disponibilitatea (timpul de aşteptare),
accesibilitatea, resursele financiare şi tipul de asigurare medicală determină în
mare măsură alegerea liberă.
Rezultatele unui
studiu recent efectuat de institutul olandez de cercetare în sănătate (NIVEL)
au fost cu totul neaşteptate. Analiza interviurilor cu pacienţi din trei
spitale a identificat cinci tipuri de comportament. Extremele au fost pacienţii
care nu au făcut nicio alegere şi pacienţii foarte activi, conştienţi de ceea
ce aleg, care au căutat cel mai bun loc pentru a fi îngrijiţi. Dar marea
majoritate a pacienţilor au ales să meargă la spitalul cunoscut, din imediata
apropiere, sau la cel recomandat de medicul de familie. Puţini au ales spitalul
în funcţie de indicii de calitate, de recenziile de pe Google şi de clasamentele de pe site-uri. Aceste constatări au
venit în contradicţie cu ceea ce s-a crezut până acum, şi anume că de cele mai
multe ori se alege funizorul de servicii medicale pe baza performanţelor.
Pacienţii au declarat că apreciază faptul că au dreptul să aleagă medicul sau
instituţia, dar, de cele mai multe ori, nu fac nimic pentru asta, se duc acolo
unde sunt trimişi sau unde este mai aproape.
În multe sisteme
de sănătate, pacientul asigurat poate să meargă la oricare medic sau instituţie
de pe cuprinsul ţării, chiar şi în străinătate. Dar această libertate a devenit
extem de costisitoare şi va depinde din ce în ce mai mult de tipul poliţei de
asigurare. Un exemplu ilustrativ este ceea ce se întâmplă în sistemul medical
olandez. În prezent, conform legii asigurărilor sociale, asiguratul poate alege
să se prezinte la oricare spital sau medic de pe teritoriul ţării sau din afara
ei (în consens cu casa de asigurare). În realitate, acest lucru este valabil
doar în alegerea medicului de familie şi a spitalului academic. Începând din
acest an, doar asiguraţii care au bani să plătescă poliţele care rambursează
integral costul serviciilor vor avea dreptul să aleagă oricare medic specialist
sau spital.
Piaţa olandeză a
poliţelor este dominată în proporţie de 90% de patru mari concerne şi se pot încheia
asigurări medicale cu aproape 60 de case de asigurări. Poliţa medicală de bază
este obligatorie şi cuprinde îngrijirea oferită integral de medicul de familie şi
parţial de fizioterapeut, logoped şi stomatolog, de alţi paramedici,
medicamentele şi îngrijirea specializată din policlinici şi spitale, inclusiv
cele academice. Din acest an, asigurarea medicală de bază are trei variante, cu
diferite facilităţi (care, de fapt, stabilesc preţul), iar diferenţa majoră
constă în cuantumul compensării serviciilor medicale şi libera alegere a
medicului şi a furnizorului de servicii. Casele de asigurări au introdus o poliţă
nouă, numită „buget“, ieftină, care permite compensarea serviciilor doar la
furnizorii cu care casa a încheiat contract, pentru restul pacientul trebuie să
plătească integral sau cel puţin 50% din costuri. Pe lângă aceasta, toţi
asiguraţii sunt obligaţi să accepte să plătească o contribuţie anuală de 375 de
euro – aşa-numitul risc personal, care se socoteşte în caz de îmbolnăvire. Cetăţenii
olandezi pot alege în acest an din peste 1.600 de variante de poliţe medicale.
Pentru a legifera poliţele cu limitarea
accesului la medic, va trebui modificată legea asigurărilor sociale, ceea ce va
aduce o economie la buget de un miliard de euro. Cei care se opun limitării
dreptului la libera alegere pentru asiguraţii cu poliţe ieftine susţin că
modificarea legii este în favoarea caselor de asigurări, care vor obliga
asiguratul să se ducă la anumiţi medici/furnizori care oferă servicii ieftine,
fără a se mai gândi la calitatea lor. Un alt argument împotrivă este pe ce
criterii s-a făcut selecţia medicilor/furnizorilor şi cum află asiguratul la
care specialist/spital beneficiază de compensare. Adepţii limitării alegerii
libere sunt de părere că în acest fel, spitalele/policlincile se vor specializa
în loc să facă de toate, iar casele de asigurări nu vor mai fi obligate să plătescă
tratamente dubioase în locuri exotice, ceea ce va diminua cheltuielile.
Creşterea de la
an la an, în ţările vestice, a bugetului sănătăţii a determinat politicienii să
înceapă de acum câţiva ani limitarea serviciilor acordate gratuit sau
compensat, incluse în poliţele de asigurare medicală. În Olanda, în 2003, s-au
cheltuit pentru sănătate 23 de miliarde de euro. În 2013, s-a ajuns la 94 de
miliarde de euro. În cel mai bine organizat sistem de asistenţă medicală din
lume, următorul pas va fi, în funcţie de valoarea poliţei încheiate, limitarea
(până la dispariţie?) a alegerii libere a medicului sau a instituţiei medicale
pentru care serviciile sunt incluse sau parţial compensate. În acest context, în
care cei mai mulţi pacienţi nu aleg medicul/furnizorul şi preferă asistenţa medicală
la îndemână, se pune întrebarea cât de relevant mai este instrumentul „liberă
alegere“ şi dacă nu ar trebui regândită acordarea şi calitatea serviciilor
medicale astfel încât pacientul să beneficieze de îngrijire de cea mai bună
calitate, la un preţ rezonabil, cât mai aproape de domiciliu. Alegerea liberă a
medicului este deja un „lux“ şi are toate şansele să devină în majoritatea
situaţiilor „oarbă“ şi să fie „orbită“ de circumstanţe, un lucru cu care cetăţenii
se pare că vor trebui să se obişnuiască.
