Newsflash
Cultură

Ceauşescu exotic

de Alexandra NISTOROIU - feb. 6 2015
Ceauşescu exotic
   Ironia face ca, la 97 de ani de la naşterea lui Ceauşescu, fostul dictator comunist să fie „sărbătorit” în clubul Control, care rămâne – măcar din inerţie, dacă nu din alt motiv –  cea mai populară casă a hipsterilor bucureşteni. În loc de parade cu fast, cravate roşii şi coregrafii artificiale, douăzeci şi ceva de tineri relaxaţi asistă aici la o proiecţie specială a documentarului „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“, realizat de regizorul Andrei Ujică. Cu-o bere în mână şi chipsuri sau ţigări în cealaltă.
   Filmul, care a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes în 2010, este, înainte de toate, o creaţie de montaj, ce combină imagini inedite de arhivă cu secvenţe de documentar. Ca să-l realizeze, timp de patru ani, Ujică a trecut „cu foarfeca” prin mai mult de o mie de ore de peliculă din depozitele Televiziunii naţionale şi ale Arhivei Naţionale de Film. Mare parte din imaginile folosite au fost prezentate publicului larg în 2010, într-o încercare de a dezveli adevăratul chip – uman, inegal, comic şi grotesc, când natural, când mecanic – al lui Ceauşescu. Produsul de montaj ţine ceva mai mult de trei ore şi acoperă aproximativ 25 de ani din viaţa dictatorului, până la procesul din 1989.
   În sala de cinema improvizată în spaţiul în care, de obicei, mixează DJ sau au loc concerte, puţini rămân de la început până la sfârşit. Unii se plictisesc pe la jumătate, alţii ajung să vadă doar ultima oră a filmului. Din când în când se aude muzica din camera de lângă, în special pe secvenţele rămase mute în urma montajului lui Ujică. Beat-urile de dance şi house ţi-amintesc unde te afli, după cum râsetele noastre ne trădează detaşarea, lipsa de asumare. Cei mai mulţi spectatori sunt de-o seamă sau cu câţiva ani mai mici sau mai mari. Cei mai „bătrâni“ au prins probabil cinci ani de comunism. Aşa că, pentru noi, imaginile alb-negru de la defilările obscen de mari sau fragmentele în care Ceauşescu face comentarii mai mult sau mai puţin pertinente pe teme de geopolitică au toate un gust exotic, prea puţin palpabil, pe care îl legăm mai mult de lecţiile de istorie şi poveştile părinţilor decât de vreo experienţă personală. În sală se râde mult. Nu atât gălăgios, cât chicotit. Ca la o ciudăţenie care ne intrigă. Avem voie.
   Filmul începe şi se termină cu scene din procesul din 1989 şi pare să ne propună o alt fel de judecată istorică, una în care imaginile de propagandă devin arme întoarse chiar împotriva scopului lor iniţial, lăsând să iasă la iveală adevărul din spatele minciunilor laborios fabricate. Oglinzile folosite de Ujică nu au nevoie de comentarii, aşa că regizorul nu intervine prin voice-over sau text. Filmul devine, astfel, o bizară „autobiografie” alternativă în care Ujică pleacă de la o premisă seducătoare: „La urma urmei, dictatorul nu e decât un artist care are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune de nivel estetic dacă el se cheamă Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu“. Pe cât de interesantă, pe-atât de riscantă e ideea. Minima intervenţie a autorului îţi sugerează o pretenţie de maximă obiectivitate, dar nicio selecţie nu poate fi altfel decât subiectivă sau părtinitoare.
   Mai mult un colaj decât o naraţiune cu sintaxă, documentarul alătură secvenţe filmate în timpul vizitelor oficiale în China, Marea Britanie, SUA şi Coreea de Nord, cu imagini din vacanţele petrecute de Ceauşescu şi soţia sa în diferite cercuri intime. E o atmosferă poate periculos de boemă în majoritatea filmului. Nu de puţine ori ai senzaţia că tragi cu coada ochiului dincolo de cortine ca să îl descoperi pe omul real din spatele mitului. Dar, dacă nu eşti atent, rişti chiar să-ţi devină simpatic, cum îmi mărturiseşte că a păţit o prietenă.
   Nemţii au ceea ce se numeşte „ostalgie“, un termen pe care l-au inventat pentru a defini nostalgia după aspectele vieţii cotidiene în RDG. Există chiar o industrie bazată pe exploatarea sentimentului de ostalgie, cu produse ca Vita Cola (un generic nemţesc pentru Coca Cola) fiind revitalizate tocmai graţie acestui fenomen. În film, minunatele „Goodbye Lenin“ şi „Sonnenallee“ au reflectat-o artistic fără filtru critic, în timp ce „Viaţa celorlaţi“ (Das Leben der Anderes) s-a opus categoric curentului. În România, raportarea la comunism în filmul de ficţiune de după 1989 s-a înscris, mai vizibil şi cu mai mult succes, în aceeaşi linie cu „Viaţa celorlalţi“, preferând temele grave şi atmosfera sumbră unor abordări mai indulgente şi relaxante. Excepţia cea mai vizibilă au fost colecţiile de scurtmetraje „Amintiri din epoca de aur“. Poate nici nu era loc de mai multe, sau poate era prea devreme. De aceea, e cu atât mai surprinzător că un film documentar, realizat prin montajul imaginilor de arhivă, întoarce – foarte posibil neintenţionat – o privire îngăduitoare spre trecut. Întrebarea rămâne: în ce măsură i-a ieşit lui Ujică un documentar politic, cum şi-a propus să facă, sau un film care umanizează şi îndulceşte teribila imagine a dictatorului comunist, în spiritul unei memorii sociale mai degrabă nostalgice? Sau funcţionează filmul citit în ambele moduri? Cel mai probabil.
   Un lucru e cert: au o brutalitate aparte secvenţele cu judecarea lui Ceauşescu din finalul filmului, după ce ai mers cu el în vizite oficiale, petreceri, vacanţe, serbări şi chiar la înmormântarea mamei sale, după ce l-ai văzut dansând, înotând sau răspunzând cu stângăcie unor întrebări incomode. La încheierea proiecţiei, se lasă câteva minute o tăcere neverosimilă pentru Control. Nu se aprind luminile, pentru că aici aproape niciodată nu se aprind toate luminile. Dar văd milă şi groază pe chipurile unor fete – două dintre puţinii spectatori care au rezistat pe scaun tot filmul. Şi nu pot să nu mă-ntreb cât din catharsisul ăsta e intenţionat şi justificat, şi cât e doar un efect secundar periculos al încăpăţânării lui Ujică de-a ne spune povestea „celui mai iubit fiu al poporului“ chiar prin ochii lui.
   Nu ştiu cât de mult îi pasă lui Ujică de felul în care rezolvăm noi ecuaţia noastră, de răspunsurile pe care ni le vom da, de câţi vor căuta în film o satisfacere a setei lor nostalgice şi câţi îl vor privi rece, cu ochi de istoric greu de impresionat. Are voie să nu-i pese. Are voie să facă selecţia de imagini cât de subiectivă şi părtinitoare vrea. Şi noi avem voie să privim filmul cu-o bere în mână, să chicotim, să ne speriem, să ne enervăm, să plecăm când ne plictisim. Şi să nu aplaudăm la final. Şi dacă plec cu zâmbetul pe buze de la proiecţie, oricât de banal ar fi, acesta e, de fapt, principalul motiv.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe