Ironia
face ca, la 97 de ani de la naşterea lui Ceauşescu, fostul dictator comunist să
fie „sărbătorit” în clubul Control, care rămâne – măcar din inerţie, dacă nu
din alt motiv – cea mai populară casă a
hipsterilor bucureşteni. În loc de parade cu fast, cravate roşii şi coregrafii
artificiale, douăzeci şi ceva de tineri relaxaţi asistă aici la o proiecţie
specială a documentarului „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu“, realizat de
regizorul Andrei Ujică. Cu-o bere în mână şi chipsuri sau ţigări în cealaltă.
Filmul,
care a avut premiera mondială la Festivalul de la Cannes în 2010, este, înainte
de toate, o creaţie de montaj, ce combină imagini inedite de arhivă cu secvenţe
de documentar. Ca să-l realizeze, timp de patru ani, Ujică a trecut „cu
foarfeca” prin mai mult de o mie de ore de peliculă din depozitele Televiziunii
naţionale şi ale Arhivei Naţionale de Film. Mare parte din imaginile folosite
au fost prezentate publicului larg în 2010, într-o încercare de a dezveli adevăratul
chip – uman, inegal, comic şi grotesc, când natural, când mecanic – al lui Ceauşescu.
Produsul de montaj ţine ceva mai mult de trei ore şi acoperă aproximativ 25 de
ani din viaţa dictatorului, până la procesul din 1989.
În
sala de cinema improvizată în spaţiul în care, de obicei, mixează DJ sau au loc
concerte, puţini rămân de la început până la sfârşit. Unii se plictisesc pe la
jumătate, alţii ajung să vadă doar ultima oră a filmului. Din când în când se
aude muzica din camera de lângă, în special pe secvenţele rămase mute în urma
montajului lui Ujică. Beat-urile de dance şi house ţi-amintesc unde te afli,
după cum râsetele noastre ne trădează detaşarea, lipsa de asumare. Cei mai mulţi
spectatori sunt de-o seamă sau cu câţiva ani mai mici sau mai mari. Cei mai „bătrâni“
au prins probabil cinci ani de comunism. Aşa că, pentru noi, imaginile
alb-negru de la defilările obscen de mari sau fragmentele în care Ceauşescu
face comentarii mai mult sau mai puţin pertinente pe teme de geopolitică au
toate un gust exotic, prea puţin palpabil, pe care îl legăm mai mult de lecţiile
de istorie şi poveştile părinţilor decât de vreo experienţă personală. În sală
se râde mult. Nu atât gălăgios, cât chicotit. Ca la o ciudăţenie care ne intrigă.
Avem voie.
Filmul
începe şi se termină cu scene din procesul din 1989 şi pare să ne propună o alt
fel de judecată istorică, una în care imaginile de propagandă devin arme
întoarse chiar împotriva scopului lor iniţial, lăsând să iasă la iveală adevărul
din spatele minciunilor laborios fabricate. Oglinzile folosite de Ujică nu au
nevoie de comentarii, aşa că regizorul nu intervine prin voice-over sau text.
Filmul devine, astfel, o bizară „autobiografie” alternativă în care Ujică pleacă
de la o premisă seducătoare: „La urma urmei, dictatorul nu e decât un artist
care are posibilitatea să-şi pună integral în practică egoismul. E doar o chestiune
de nivel estetic dacă el se cheamă Baudelaire sau Bolintineanu, Ludovic al
XVI-lea sau Nicolae Ceauşescu“. Pe cât de interesantă, pe-atât de riscantă
e ideea. Minima intervenţie a autorului îţi sugerează o pretenţie de maximă
obiectivitate, dar nicio selecţie nu poate fi altfel decât subiectivă sau părtinitoare.
Mai
mult un colaj decât o naraţiune cu sintaxă, documentarul alătură secvenţe
filmate în timpul vizitelor oficiale în China, Marea Britanie, SUA şi Coreea de
Nord, cu imagini din vacanţele petrecute de Ceauşescu şi soţia sa în diferite
cercuri intime. E o atmosferă poate periculos de boemă în majoritatea filmului.
Nu de puţine ori ai senzaţia că tragi cu coada ochiului dincolo de cortine ca să
îl descoperi pe omul real din spatele mitului. Dar, dacă nu eşti atent, rişti
chiar să-ţi devină simpatic, cum îmi mărturiseşte că a păţit o prietenă.
Nemţii
au ceea ce se numeşte „ostalgie“, un termen pe care l-au inventat pentru a
defini nostalgia după aspectele vieţii cotidiene în RDG. Există chiar o
industrie bazată pe exploatarea sentimentului de ostalgie, cu produse ca Vita
Cola (un generic nemţesc pentru Coca Cola) fiind revitalizate tocmai graţie
acestui fenomen. În film, minunatele „Goodbye Lenin“ şi „Sonnenallee“ au
reflectat-o artistic fără filtru critic, în timp ce „Viaţa celorlaţi“ (Das
Leben der Anderes) s-a opus categoric curentului. În România, raportarea la
comunism în filmul de ficţiune de după 1989 s-a înscris, mai vizibil şi cu mai
mult succes, în aceeaşi linie cu „Viaţa celorlalţi“, preferând temele grave şi
atmosfera sumbră unor abordări mai indulgente şi relaxante. Excepţia cea mai
vizibilă au fost colecţiile de scurtmetraje „Amintiri din epoca de aur“. Poate
nici nu era loc de mai multe, sau poate era prea devreme. De aceea, e cu atât
mai surprinzător că un film documentar, realizat prin montajul imaginilor de
arhivă, întoarce – foarte posibil neintenţionat – o privire îngăduitoare spre
trecut. Întrebarea rămâne: în ce măsură i-a ieşit lui Ujică un documentar
politic, cum şi-a propus să facă, sau un film care umanizează şi îndulceşte
teribila imagine a dictatorului comunist, în spiritul unei memorii sociale mai
degrabă nostalgice? Sau funcţionează filmul citit în ambele moduri? Cel mai
probabil.
Un
lucru e cert: au o brutalitate aparte secvenţele cu judecarea lui Ceauşescu din
finalul filmului, după ce ai mers cu el în vizite oficiale, petreceri, vacanţe,
serbări şi chiar la înmormântarea mamei sale, după ce l-ai văzut dansând,
înotând sau răspunzând cu stângăcie unor întrebări incomode. La încheierea
proiecţiei, se lasă câteva minute o tăcere neverosimilă pentru Control. Nu se
aprind luminile, pentru că aici aproape niciodată nu se aprind toate luminile.
Dar văd milă şi groază pe chipurile unor fete – două dintre puţinii spectatori
care au rezistat pe scaun tot filmul. Şi nu pot să nu mă-ntreb cât din
catharsisul ăsta e intenţionat şi justificat, şi cât e doar un efect secundar
periculos al încăpăţânării lui Ujică de-a ne spune povestea „celui mai iubit
fiu al poporului“ chiar prin ochii lui.
Nu ştiu cât
de mult îi pasă lui Ujică de felul în care rezolvăm noi ecuaţia noastră, de răspunsurile
pe care ni le vom da, de câţi vor căuta în film o satisfacere a setei lor
nostalgice şi câţi îl vor privi rece, cu ochi de istoric greu de impresionat.
Are voie să nu-i pese. Are voie să facă selecţia de imagini cât de subiectivă şi
părtinitoare vrea. Şi noi avem voie să privim filmul cu-o bere în mână, să
chicotim, să ne speriem, să ne enervăm, să plecăm când ne plictisim. Şi să nu
aplaudăm la final. Şi dacă plec cu zâmbetul pe buze de la proiecţie, oricât de
banal ar fi, acesta e, de fapt, principalul motiv.