„Aux grands hommes,
la patrie reconnaissante“
Prin anul 507, Clovis, regele Galiei, primul
rege barbar trecut la catolicism, a ridicat în Lutetia – Parisul de astăzi – o
bisericuţă în care să-şi aibă mormântul alături de regina lui, Clotilda. Un an
mai târziu, după mutarea regelui sub lespede, Sf. Geneviève (socotită patroana
Parisului) este înmormântată tot aici.
Şi vremea a trecut. Un Ludovic (al XV-lea),
căzând bolnav prin 1744 şi văzând că medicii de la Curte ridicau din umeri a
neputinţă, a prins să se roage la Sf. Geneviève de sănătate promiţându-i că,
dacă scapă cu viaţă, o să-i ridice un templu cum nu s-a mai văzut. A scăpat. În
1755, arhitectul Jacques-Germain Soufflot realizează planurile unui edificiu
grandios care să rivalizeze cu San Pietro din Roma. Astfel, Sf. Geneviève şi
Sf. Petru, Parisul şi Roma se puteau privi cu egală semeţie. Cum timpul
muritorilor se dovedeşte mai mereu lipsit de răbdare, după retragerea între
umbre a lui Soufflot, colaboratorul acestuia – Rondelet – avea să termine
lucrarea în 1790.
Un an mai târziu, monumentul religios este
transformat în Panteon naţional. Revoluţia franceză începea să umple ţara de
„cetăţeni“, ghilotina nivela de zor diferenţele sociale pe toate treptele, până
în vârful însemnat cu coroană. Robespierre şi Danton s-au măsurat din ochi cu
exactitate de experţi, s-a procedat la drastica operaţie executată cu
„bisturiul“ doctorului Joseph Ignace Guillotin, răul a prins a curge în râul de
sânge cu trecere prin piaţa publică, spre delirul mulţimii de gură-cască. Tot
pe atunci, din mormintele de la Catedrala Saint-Denis, regii şi-ale lor regine
au fost evacuaţi şi aruncaţi dans la
fosse commune de… l’egalité, liberi sub cerul mereu mut, fraţi din acelaşi
lut peste care începuse să sufle vântul ateismului. Biserica-monument a fost
transformată în panteon – rezervat marilor oameni ai naţiunii întru veşnică
recunoştinţă. Prin veacul al XIX-lea i s-a mai redat în vreo două rânduri (după
Restauraţie şi în timpul celui de-al II-lea Imperiu) statutul de lăcaş religios
dar, din 1885, de când trupul lui Victor Hugo a fost depus acolo după fastuoase
funeralii naţionale, Panteonul a fost reînvestit cu destinaţia lui civică: „Aux grands hommes, la patrie
reconnaissante“.
Două elemente de aici ar trebui să ne
accelereze bătăile inimii: numele lui Dimitrie Cantemir, înscris pe frontispiciu,
şi Sf. Geneviève, pictură realizată de Puvis de Chavanne, care a avut-o ca
model pe Maria Cantacuzino, soţia lui. (Ar mai trebui să ne bucure şi faptul că
Puvis de Chavanne, cu care s-au dus tratative în vederea pictării marii fresce
de la Ateneul Român, a cerut o sumă prea mare, astfel că, din fericire, ne mândrim
astăzi cu superba ilustrare a istoriei poporului român – operă plastică realizată
de argeşeanul Costin Petrescu.)
Impresionant Pendulul lui Foucault (instalat încă din 1851 sub domul impunătorului
monument, scos de Napoleon al III-lea şi reinstalat în 1905 de Camille
Flammarion după adoptarea legii separării dintre stat şi religie). Actuala sferă
suspendată de un fir invizibil datează din 1995 şi prin perpetua ei mişcare
„du-te-vino“ deasupra unui cadran uriaş aduce mărturie că Pământul se roteşte în
jurul uriaşei stele fără de care n-am şti de răsărituri, de apusuri, de dansul
orelor, al clipelor.
În cripta ca o imensă cruce – Voltaire şi
Rousseau (împăcaţi, se pare, deşi zâmbetul celui dintâi spune multe…) –
reprezentanţi de marcă ai iluminismului; diverşi demnitari din vremea lui
Napoleon I, între care Portalis şi Tronchet – părinţii Codului Civil; Jean
Jaurès – părintele socialismului francez (cel asasinat în 1914); Hugo şi Zola,
partizani ai ideilor republicane, André Malraux – scriitor şi ministru al
Culturii, Jean Monnet – artizan al comunităţii europene, René Cassian –
principalul redactor al Declaraţiei universale a drepturilor omului (1848),
adoptată de ONU, Pierre şi Marie Curie – savanţi, Premiul Nobel pentru fizică şi
chimie, descoperitori ai radiumului şi poloniului (înaltă închinare adusă de
poloneza Maria Sklodowska ţării sale!). Din 2002, şi rămăşiţele pământeşti ale
lui Alexandre Dumas au fost transferate la Panteon.
Impresionanta „cetate“ a umbrelor înalte, cărora
Franţa le rămâne etern recunoscătoare, îşi primeşte cu solemnă şi maiestuoasă
linişte vremelnicii trecători care se perindă pe acolo în chip de turişti. Aşa
să fie pacea? Atunci de ce graba noastră de a ajunge sub cerul liber, între alţi
grăbiţi şi zgomotoşi semeni porniţi să descopere Parisul într-o zi oarecare? Şi
de unde nedesluşita părere de rău că, depuşi în somptuoasele lor sarcofage de
marmură, acolo, în adâncul criptei, „marii oameni“ nu vor avea în veci de veci
„norocul“ ca asupra lor să cadă precum o blândă mângâiere frunzele toamnelor,
florile dalbe ale iernilor, petalele vreunui zarzăr, ploile, razele soarelui, înserarea?…