Capodopera shakespeariană Romeo și Julieta s-a jucat prima oară în România la 16 martie 1866, cu Anicuța Popescu-Manolescu (Julieta) și cu Grigore Manolescu (Romeo), după traducerea lui Gr. Manolescu, cel care semna și regia piesei. Ulterior, marea actriță Aristizza Romanescu a preluat rolul Julietei, pe care l-a jucat până la moartea sa.   
    După anul 1899, piesa s-a reluat la Teatrul Național, în diverse montări, avându-i, pe rând, ca protagoniști în rolul lui Romeo pe Aristide Demetriade, Tony Bulandra, George Vraca, (regizor Gogu Mihăescu), Mihai Popescu (regizor Moni Ghelerter), Ion Caramitru, (regizor Vlad Mugur) și pe George Călin (regizor Beatrice Bleonț), iar în rolul Julietei pe Maria Giurgea, Aura Buzescu, Silvia Popovici, Maria Botta, Teodora Câmpineanu, folosindu-se o traducere a lui St. O. Iosif. În 1968, piesa se joacă la Teatrul de stat din Ploiești, în regia lui Stere Popescu și a Arianei Kuhner, cu Valeriu Popescu (Romeo), Monica Ghiuță (Julieta), Candid Stoica (Lorenzo).
    În ultimii ani, unele teatre s-au năpustit pur și simplu asupra piesei, realizând spectacole destul de modeste pe adaptări moderne la Pitești, Craiova, Târgoviște (cu marionete, regia Irina Niculescu ) și la București (Teatrul Masca).
    Spectacolul regizat de Yuri Kondovski (autor al unor minunate spectacole pe scenele bucureștene, cu texte de Cehov și Gogol), după o traducere cu iz incolor a Violetei Popescu, amintește frapant de muzicalul realizat în 1961 de Robert Wise și Jerome Robbins, pe muzica lui Leonard Bernstein. Piese începe dramatic, într-un decor insolit semnat de Dragoș Buhagiar. Un imens hangar care ocupă în întregime scena sălii Studio, unde două bande, două găști de marginali periferici, cu aspect de pușcăriași, ciomăgari, scandalagii, haidamaci, se înfruntă dur, încrâncenat, aprig.
    Minute întregi nu auzim decât țipete, strigăte guturale, bufnituri, imprecații icnite, încăierări cu lovituri de pumn, de picior, mușcături, încălecări, stropite cu râuri de transpirație ale bieților combatanți, replicile fiind șterse cu bună știință. Sursa ascunsă a violenței e sugestia sexuală, o altă ocazie pentru baletări gimnastice de o totală inutilitate și uneori plicticoase la culme. Eșantionul cel mai concludent este omorârea lui Tybalt, care în această versiune este femeie și care se petrece într-o baltă murdară.
    Imaginea de ansamblu a spectacolului, impusă de maestrul de mișcare Florin Fieroiu, duce cu gândul la sado-masochism. Atâtea burice, piepturi goale, coapse și subsuori de tinere femei și băieți tineri și frumoși adunate laolaltă eu n-am mai văzut niciodată pe o scenă. Și toate acestea într-o neîncetată mișcare frenetică, din a cărei desfășurare țâșnesc de multe ori momente plastice de o reală frumusețe. Dar cine mai poate ști dacă ele sunt datorate artei sau întâmplării. Cert este că, de multe ori, toată această etalare fizică violentă împiedică elanul poetic și puterea de rostire, fiindcă, zbătându-se nebunește, făcând eforturi fizice îngrozitoare (vezi lupta dintre Romeo și Paris), actorii nu pot rosti și versuri simultan. Acestei contradicții îi cad victime chiar interpreții rolurilor principale, Crina Semciuc (Julieta) și Ionuț Toader (Romeo).
     „Versiunea scenică” ne oferă multe surprize care mai de care mai ciudate, transformând ilogic unele personaje și situații ale piesei. Doica e transformată în Hero, personaj întâlnit în „Mult zgomot pentru nimic”, care devine prietena lesbiană a Julietei. Mercutio e bolnav de plămâni și rostește la microfon, de pe un fotoliu, celebrul său monolog despre regina Mab. Sensul acestuia este modificat substanțial, astfel că Mab devine regina morții! Scena morții lui Mercutio e abracadabrantă, moartea părând a fi survenit în urma sinuciderii, din cauza bolii. Un alt artificiu regizoral este și transformarea fără rost a maleficului Tybalt (care în piesa originală îl omoară pe Mercutio) într-o femeie campioană în arte marțiale. Julieta nu mai apare ca o copilă inocentă, în versiunea Kondovski–Violeta Popescu fiind o adolescentă de 20 de ani!
    Lorenzo nu mai e un călugăr franciscan, ci un bătrân înțelept, care trăiește activ în lumea hip–hopului, fiind chiar practicant al dansului respectiv. El bănănăie haotic prin multe scene, iar scena finală cu moartea îndrăgostiților se petrece nici mai mult, nici mai puțin decât într-un „bazin” cu apă, anulând efectiv emoția momentului. Eroii vorbesc deseori la mobil și realizează frenetic fotografii cu ei îmbrățișați. Romeo nu mai este nici tânărul pacifist dintr-o gașcă de cartier și nici îndrăgostitul sincer de Julieta, ci un tânăr cam prostovan ce nu își găsește rostul în gașca de prieteni – Benvolio, Mercutio fiind lipsiți de perceperea situației disperate în care prietenul lor ajunge în urma conflictelor și iubirii pentru Julieta.
    Abia după două ore (am cronometrat) de spectacol, se poate auzi distinct versul marelui dramaturg de la Stratford, făcându-mă să închei rândurile de față cu expresia că, la Teatrul Național există „ceva” și din Shakespeare în spectacol. Montarea piesei de teatru are, desigur, și aspecte pozitive, întrucât ne aflăm în fața unui mare regizor, care a vrut să demonstreze cu tot dinadinsul că Shakespeare e contemporanul nostru. Însă despre acestea voi scrie într-o viitoare cronică.