Medic chirurg şi profesor universitar, acum
pensionar, Mihai Ghiur este membru
activ şi în prezent vicepreşedinte al Societăţii Medicilor Scriitori şi Publicişti
din România. Ne-a dăruit două plachete de poezii – Clipele din zori, cu prefaţă de C.D. Zeletin (Ed. Viaţa Medicală
Românească, 1998); La cumpăna anilor,
cu prefaţă de Ion Brad (2008) şi un roman – Pribegi
în propria ţară (Ed. Agerpress, 2008). Acesta are o tematică dureroasă:
Basarabia. Se împletesc în el o sumedenie de rememorări ale propriului destin
trăit dramatic într-o Basarabie şi o Românie asuprite şi înlănţuite de „şarpele
roşu“. Autorul s-a gândit să publice, în acest an, la editura Tipo Moldova, sub
titlul generic Îngheţul vine de la Nord-Est, reeditarea primului roman, Pribegi înpropria ţară ca ediţia a II-a revizuită şi numită Cartea întâi, precum şi
noul roman, Cartea a doua, Blestemul brâncovenilor.
În prima carte e vorba despre „rememorarea
simplă, dramatică, austeră, a unei tragedii prea mult timp ferecată în tăcere.
E o poveste începută în anii ’40 de Ionel Teodoreanu în «Tudor Ceaur Alcaz», continuată apoi după decenii de
interdicţie de Paul Goma, Anatolie Panis şi Ion Lazu (…). E povestea unui
«seceriş roşu» în care primele spice căzute, primele destine frânte au fost
basarabenii rupţi de ţară în iunie 1940 prin alianţa ticăloasă a lui Stalin şi
a lui Hitler, a lui Mussolini şi-a lui Csaky. Dar e şi drama celorlalţi români,
veritabili pribegi într-o ţară invadată, bolşevizată, deturnată de la cursul ei
democratic firesc“, scrie Ion Adam, în
„Amintirea care doare“, la începutul cărţii. Mihai Ghiur mărturiseşte:
„Materialul de faţă prezintă experienţa unei existenţe umane cu suişuri şi
coborâşuri umbrite de legile unei orânduieli ostile. Dar însemnările mele
cuprind şi elemente de descriere a satului cu spiritualitatea lui şi o cronică
fidelă a evenimentelor social-politice ce şi-au lăsat amprenta asupra tuturor
românilor din punct de vedere economic, social-politic şi cultural“. Povestea începe
cu anul 1940 şi se termină la 1958.
Noul op, Cartea a doua, Blestemul brâncovenilor, este continuarea primului roman. Îl aşteptam. Autorul,
cu talentul său de evocator înnăscut, continuă relatarea întâmplărilor şi
faptelor petrecute pe parcursul a peste treizeci de ani (din 1958 până în
1989). Sunt „poveşti“ care ne dezvăluie tragismul „obsedantelor decenii“, fără înflorituri
inutile care ar îmbâcsi cartea şi ar împinge-o astfel în banalitate. Găsim în
ea personaje (cu nume reale) care au format corpul medical şi universitar
printre care a vieţuit însuşi autorul. Figuri cunoscute creionate bine, arătându-se
slăbiciunile caracterului nobil sau josnic. Mihai Ghiur evocă propria familie,
colegi de facultate şi de spital, pacienţi, care trăiesc bucurii, drame şi
tragedii într-un „gulag românesc“.
Bun observator şi memorialist, el imprimă cărţii
o încărcătură documentară. Sub numele de Mihnea – personajul principal al romanului
–, se ascunde însuşi autorul. Viaţa lui e intersectată de întâmplări dramatice
care ţin, uneori, de absurdul kafkian: întâmplări din anul 1958, din timpul
studenţiei la Medicină, exmatricularea din facultate „pe bază de dosar“, întâmplări
din vremea colectivizării forţate etc. Apoi, tot felul de dezvăluiri despre
anchete, despre moartea propriului frate în închisoare, despre anul 1959,
despre unii profesori universitari de la Medicina din Bucureşti (Riga, Rădulescu,
Burghele etc.), eclipsa totală de soare, zborul cosmic al Valentinei Tereşkova,
„Declaraţia din aprilie“ din timpul lui Gh. Gheorghiu-Dej, despre avocatul
Alexandru Mârza (unchiul său) în detenţie, despre „legea chiuretajelor“,
moartea omului politic Leontin Sălăjan la Spitalul Elias şi a profesorului
doctor Ţurai, despre asasinarea doctorului Schechter, accidentul minier de la
Lespezi, sinuciderea doctorului Marius Cameniţă (ginerele poetului Tudor
Arghezi)…
Romanul este scris cu ştiinţa omului care
fuge de banalitate. Se poate înscrie în seria cărţilor-mărturii despre ceea ce
am trăit în „epoca de aur“. Este o carte răscolitoare pentru că lucrurile,
afirmaţiile, cele relatate au caratele adevărului, ale faptelor reale. În
niciun loc nu găsim urmă de ficţiune. Autorul îşi istoriseşte biografia împletită
cu celelalte biografii ale eroilor cărţii în contextul vremii „trăite“ sub
imperiul „maladiei roşii“. Găsim şi pagini cu descrieri ale naturii sau pagini
de iubire. Se vede de la o poştă că stilul este cel al chirurgului care ştie şi
trebuie să fie sigur pe mâna care operează. Aşadar, o carte scrisă cu talent şi
în care regăsim file din istoria pe care au trăit-o cei din generaţia noastră,
istorie ce a lăsat cicatrici de neşters.
