Premiul Nobel pentru Literatură 2017 a fost decernat unui scriitor japonez naturalizat în Marea Britanie. O frază din Laudatio ce se face râvnitului premiu remarcă faptul că Kazuo Ishiguro, născut în 1954 în orașul Nagasaki, „a revelat în cărțile sale latura ascunsă a relației noastre cu lumea”.

Într-o conferință din 1988, Saul Bellow, pledând pro domo, firește, promova condiția de métèque a numeroși scriitori moderni, numindu-i pe Joseph Conrad, Guillaume Apollinaire, Isaac Babel, Osip Mandelstam, Kafka, Italo Svevo, până la Vladimir Nabokov și V.S. Naipaul. După trei decenii, lista e și mai lungă. Însă, în mileniul trei, nimeni nu mai este interesat de rădăcinile vreunui autor, de vreme ce realitatea e globalizată. Scene și ambianțe din romane de Murakami, figura dominantă a literaturii contemporane japoneze, sau Salman Rushdie, se pot întâlni frecvent la aproape toți autorii occidentali și nu numai. Acum câteva secole însă, problema nici nu exista, de vreme ce toți scriau în latină, începând cu umaniștii Marsilio Ficino, Enea Silvio Piccolomini și terminând cu Tommaso Campanella sau Erasmus din Rotterdam.

Tema recentului roman „Gigantul îngropat” – cea numită de critică „fantasy pseudomedieval” – este în siajul aceluiași filon narativ ce i-a asigurat lui Ishiguro consacrarea, cu romanul „Ceea ce rămâne din zi”, în 1989, devenit ulterior scenariul unui film de succes. În privința romanului „Gigantul îngropat” (2005), scrierea își are originile la vedere în Tolkien și chiar în Shakespeare („Regele Lear”), dar, ca de obicei, într-o cheie subtil diversă. În locul fățișei evadări în fantastic marca Tolkien, există un cadru ironic de aderență istorică, cu intervenții din autentica literatură medievală. Inclusiv personajul Gawain, erou al unui faimos poem, este prezentat drept un veteran obosit. Firește, există și rare, dar intense scene de masacre și bătălii feroce.

O lume evocată cu obișnuita măiestrie marca Ishiguro slujește, de fapt, drept fundal al unei aventuri captivante, o poveste de dragoste a unui cuplu vârstnic pornit într-o lungă călătorie în căutarea fiului lor. Cei doi sunt gata să accepte cu un soi de resemnare inclusiv răul ca parte a existenței, care în orice caz merită să fie trăită.

Înainte de această consacrare, autorul oferise prin romanul „Artistul” povestea unui bătrân artist nipon, care aducea în discuție la mijlocul anilor cincizeci ai secolului trecut episoade din Primul Război Mondial. Ascultându-și propria voce, descoperea propriul faliment cauzat de marginalizarea apărută ca o consecință a compromisurilor cu revolutul regim naționalist japonez.

Și „Ceea ce rămâne din zi” a urmat calea reminiscențelor și a reglărilor de conturi cu trecutul. Dar, de data aceasta, Ishiguro pare să preia modele celebre, ca de pildă povestirile lui Wodehouse sau ale lui Nancy Mitford (cu al său „Downton Abbey”) localizate în marile case britanice de odinioară, situate în afara aglomerărilor urbane. Un bătrân majordom, deja aflat la pensie, reparcurge etapele existenței sale de servitor. Fusese atât de mândru de viața lui cât timp slujise, dar acum i se revelează în toată goliciunea ei, de vreme ce strălucitele recepții date de stăpânul său nu făcuseră altceva în illo tempore decât jocul lui Ribbentrop, ambasadorul lui Hitler în Marea Britanie. Romanul e scris cu o virtuozitate stilistică, confirmată de altfel și în romanele sale ulterioare. Realismul detaliilor este transferat tot mai mult pe direcția dimensiunii coșmarului. Un coșmar de factură kafkiană precum cea a pianistului din „Inconsolabilii” (1995). Protagonistul romanului, aflat în situația de a susține un concert într-un orășel, pare-se, mitteleuropean, cade pradă tensiunilor locale pe care nu le pricepe și de care încearcă zadarnic să se apere. Asistăm astfel la un crescendo al spaimelor muzicianului de a deveni o jucărie a sorții, ce culminează într-un soi de trezire.

Un alt coșmar, și mai pregnant, își face loc în premiatul roman „Nu mă părăsi“ (2005). Aparent este o povestire SF (science fiction), povestită ca de obicei de un personaj care pare a nu-și da seama cu adevărat de ce se află în culise. Urmărind evoluția a trei băieți, din copilărie până când devin adulți, descoperim treptat că ei sunt în realitate cobai involuntari ai unui experiment monstruos. Atmosfera, din ce în ce mai sinistră, ne poate duce cu gândul la nu mai puțin terifianta, sumbra distopie „Povestea slujitoarei”, de Margaret Atwood. Între acesta și cel mai recent roman, Ishiguro a scris povestirile din volumul „Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg” (2017) – tradusă impecabil din engleză și cu note de Vali Florescu.

Ne vom opri în special la această carte, un fel de album muzical, să zicem, cu cinci piese. Unele melancolice, iar altele amuzante precum o alinare comică. Când și când avem de-a face cu mici comedii amare, amintindu-ne de vechi filme cu Woody Allen. Sunt exact tipul de povestiri pe care citindu-le nu știi dacă trebuie să râzi sau să plângi. Au un umor special realizat prin ambivalență: tristețea e gata să izbucnească sub pojghița de râs. Cartea a urcat în foarte scurtă vreme în topul vânzărilor, deși pe piața editorială și pe cea propriu-zisă această specie de short stories nu prea are succes. Scriitura lui Ishiguro se remarcă printr-un stil limpede și exact, excelând în ceea ce vom numi arta implicitului, cea care evocă, face recurs, lasă să se înțeleagă, pescuiește în fragilitatea timpului și a lucrurilor. „Nocturnele”, povestiri mici și totuși cuprinzătoare ale pierderii reperelor existențiale, ale rătăcirii în labirinturi perceptive, sunt un fel de bilanț al unor vieți aventuroase sau aparent infailibile. Un fel de cap de linie cu despărțiri neașteptate ale cuplurilor. Urzeala fluxului narativ, care are mereu un motiv muzical, este cvasioniric ca un impromptu de Chopin. Căci muzica, motivul unificator al celor cinci piese, este o veche pasiune a autorului anglo-japonez. După cum el însuși mărturisește, a învățat de mic să cânte la pian și apoi la chitară, și chiar a compus aproape o sută de piese muzicale, visând, desigur, că va fi un Bob Dylan sau Leonard Cohen.

Un violoncelist dotat, unul dintre personaje, se perfecționează sub bagheta unei inspirate, misterioase și foarte exigente muziciene, o profesoară care, în chip straniu, nu poate să ofere și lecții practice, fiind ireversibil o pradă a obsesiei sale de a-și ocroti de ceilalți talentul. Nocturnele excelează prin părelnică lejeritate, parcimonie semantică, semnificație ce se ascunde și respiră printre rânduri, prin evitarea biografismului, a afectării. Folosirea eului narativ este omniprezentă. Nu ceea ce se întâmplă contează, ci ceea ce crede naratorul legat de ceea ce intervine în viața lui. Vom remarca ritmul irezistibil, cuceritor din „Fie ploaie, fie soare”, asemănător cinematografului mut à la Charlot. Profesorul Raymond, devotat repertoriului cântecelor care au fermecat Broadway-ul, se va confrunta în privința gusturilor muzicale cu capricioasa Emily, lăsată în grija lui de cel mai bun prieten Charlie. Imagini neverosimile vecine cu nebunia (scena fierberii unui bocanc vechi pentru a crea mirosul specific al unui câine ce-ar fi năvălit în cameră și ar fi sfâșiat o foaie dintr-o agendă inviolabilă). Un umor british care se conturează concentric, la frontierele cu neverosimilul și absurdul. A scrie proză înseamnă să pătrunzi în capul celui care povestește și să explorezi conexiunile temporale și de memorie, adoptând astfel o altă perspectivă, diferită de privirea cinematografică a scenaristului, să zicem. Finalurile sunt lăsate în suspensie, neîncheiate, narațiunile sale fiind un soi de opera aperta, ca în scrierile lui Cehov, Alice Monroe sau Raymond Carver, ce induc cititorului anxietate și totodată intensă vitalitate. Căci este dificil, par a spune personajele sale, să afli o soluție definitivă a sentimentelor și feluritelor situații și stări sufletești.

Într-o altă povestire, un chitarist de stradă binedispune împreună cu formația sa turiștii de la mesele unui bar din Piața San Marco, Veneția. Aceștia, poposiți să bea ceva rece sau o cafea, îl descoperă pe cântărețul odinioară celebru, Toby Gardner, în carne și oase. Lindy, soția lui Toby, visase dintotdeauna să ia de bărbat o stea a muzicii și acum, când Gardner e în cădere liberă, cei doi decid să pună capăt unei relații care le este potrivnică amândurora: ei, fiindcă satisfacțiile unei soții de vedetă nu mai sunt cele de altădată; lui, fiindcă pentru a urca din nou pe val trebuie să apară alături de o femeie mai tânără decât Lindy – determinând mass-media să vorbească despre el…

Trei vechi prieteni – legați de amintiri de la universitate și de pasiunea pentru muzica de tip Broadway, balade dulci-amare, jazz și muzica clasică – se revăd după ani buni. Ray, un „looser” perpetuu confruntându-se cu o viață nu foarte priincioasă și cu o slujbă nu foarte atrăgătoare (profesor de engleză, cu greu obținând un salariu), ar trebui să fie depanatorul crizei prin care trece cuplul celorlalți doi prieteni: Charlie i-o lasă în grijă lui Ray, cel falimentar, pe Emily, astfel încât aceasta să-l poată reevalua prin comparație. Altfel spus, Charlie recurge la un șiretlic spre a redeveni în ochii lui Emily eroul mitologic de odinioară…

Un muzician londonez cu mari aspirații își îngăduie câteva zile de vacanță la Malvern Hills pe timpul verii, la sora lui. Întâlnirea cu un cuplu aflat în pragul despărțirii, dar mai mult decât pasionat de muzică, îi va aminti că adevăratul său vis e să încerce să devină celebru. Un saxofonist talentat, dar care nu arată foarte bine, se internează într-o clinică de chirurgie pentru a-și schimba trăsăturile, încercând astfel să intre în rândul celor care contează. Popasul în apartamentul hotelului rezervat celor care se refac post-operator îi oferă ocazia de a cunoaște o divă TV intratabilă și capricioasă și de a înțelege astfel ce vrea, de fapt, să facă cu propriul eu.

Lectura romanelor este obligatorie pentru a înțelege natura suprarealistă a autorului. Cele cinci „Nocturne” constituie o culegere ce interpretează relații interpersonale și individuale pe cale de a da faliment, clădite pe aspirații, ambiții, visuri (adesea amăgitoare) și pe frustrările inerente ratărilor în acest sensibil domeniu al muzicii. Privirea atentă a povestitorului, un punct de vedere exterior povestirii, urmărește cu maximă precizie derularea istoriei și destrămarea relațiilor ca pe un corolar inevitabil al anilor din viață. Pe bună dreptate au fost definite drept povestiri crepusculare, marcând sfârșitul unui ciclu și începutul unui nou drum, chiar dacă nu ne este dat să știm încotro va duce, lăsând undă verde imaginației cititorului. Stilul, extrem de colocvial și premeditat despodobit, este un mod de a atrage cititorul, de a-l face să perceapă și să absoarbă istorisirile în toată imediatețea și concretitudinea lor, chiar dacă Ishiguro nu renunță la radiografia introspectivă a personajelor. Nimic de interpretat, am zice, deși totul e subînțeles, totul învăluit în melancolie și un văl de umor negru irezistibil.