În
seara de 8 martie, de Ziua Femeii, Opera Naţională Bucureşti a programat prima
reprezentaţie din stagiune cu Madama
Butterfly de Puccini. Totodată, a propus în distribuţie câteva repere, în
principiu, interesante, rolul nefericitei gheişe fiind abordat de soprana Anda
Pop, de la Braşov, laureată a vestitului Concurs „Butterfly“ la ediţia a IX-a,
din 2007. Este un personaj pe care solista îl îndrăgeşte cu deosebire, pe care
l-a interpretat pe scene din ţară sau din străinătate şi pe care acum l-a
întrupat, în sfârşit, şi la Bucureşti, confirmând din plin că are şi glasul
perfect adecvat partiturii. Datele sale tehnice şi expresive îi facilitează susţinerea
ţesăturii extrem de solicitante cu siguranţă şi cu o paletă de culori şi stări
care, firesc, au cucerit, la final, o explozie de ovaţii din partea publicului
care umplea sala. Pentru că, într-adevăr, vocea sa încărcată, vibraţia
interioară, căldura şi firescul cu care construieşte rolul, mişcarea scenică şi
atitudinile decupate din specificul nipon, sensibilitatea şi dramatismul adesea
impresionante cu care trăieşte şi transmite drama lui Cio-Cio-San au fost
ingredientele prin care, de-a lungul întregului spectacol, a reuşit să capteze şi
să emoţioneze, rămânând permanent „în rol“. Din prima clipă şi până la
închiderea cortinei, a păstrat o unitate şi o gradaţie atent urmărite în evoluţia
sa echilibrată. De la ingenuitatea şi dăruirea aproape adolescentină din actul
I, a trecut prin calmul şi seninătatea cu care încearcă să depăşească şi chiar
să refuze acceptarea unei realităţi dure, până la ultimul tablou în care,
înainte de gestul fatal (pe care, de asemenea, şi-l asumă cu o linişte
interioară bine reliefată), îşi strânge în braţe copilul, cântând aria cu
accente deosebit de puternice în plan emoţional. Desigur, un argument în favoarea
impactului imediat la public a fost şi faptul că propria sa fiică, Sara Gyorfi,
a debutat, la ONB, în rolul copilului. Aminteam, într-un precedent comentariu,
faptul că Anda Pop este deopotrivă absolventă a Facultăţii de Medicină, atrasă
de studiul psihologiei, ceea ce, probabil, contează mult şi în cariera sa ca
solistă de operă, analizând şi pătrunzând înţelegerea personajelor cu o altă
percepţie, mult mai complexă faţă de cei care nu beneficiază de cunoştinţele de
specialitate în domeniu.
Din
păcate, partener i-a fost tenorul Igor Ţurcanu, de la Chişinău, deloc implicat
în realizarea unui Pinkerton credibil, cântând permanent cu faţa la dirijor,
într-o poziţie imobilă, la rampă, chiar şi în duetul de dragoste. Vocea sa cu
timbru calitativ s-a auzit doar în acutul expus cu emfază, rămânând, în rest,
practic inexistentă. În rolul lui Sharples, baritonul Valentin Vasiliu a fost,
ca de obicei, detaşat şi sigur pe sine, surprinzând însă, în primul act, prin
cântul „la octavă“, deşi nu am remarcat apoi să fi avut probleme vocale.
Probabil că s-a simţit ca la o repetiţie, atitudine prin care ignora total
faptul că spectatorii aud şi chiar cunosc (măcar în parte) ce ar trebui să
intoneze corect. Prin contrast, mezzosoprana Oana Andra a devenit o sensibilă
Suzuki, delicată şi pregnantă deopotrivă atât sub aspect vocal, cât şi ca joc şi
implicare scenică, glasul său potrivindu-se foarte bine cu cel al sopranei, nu
doar în celebrul duet din actul secund.
În
Goro, tenorul Lucian Corchiş a fost corect dar destul de linear, baritonul
Florin Simionca a avut o apariţie adecvată în Yamadori, dar nu s-a auzit mai
deloc. Basul Horia Sandu a rămas departe de incisivitatea unui Bonzo furibund.
În alte roluri au evoluat cu acurateţe soprana Cristina Eremia, baritonul
Vasile Chişiu sau Adrian Ionescu. Corul a sunat frumos şi omogen (maestru de
cor – Stelian Olariu), asemenea orchestrei, care a conturat secvenţele
simfonice cu nuanţe bine diferenţiate, alternând paginile de sensibilă
transparenţă cu desfăşurările ample, în care, din păcate, alămurile au avut o
intensitate exagerată, acoperind adesea vocile soliştilor. Dar se prea poate ca
aceasta să fi fost cerinţa dirijorului Alexandru Samoilă, de la Chişinău. Din
nou la pupitrul ONB după o îndelungată absenţă, a condus şi acum cu o gestică
fermă şi clară, asigurând construcţia logică a discursului muzical, dar
surprinzând totuşi prin schimbările de tempo care au pus la grea încercare relaţionarea
cu cei aflaţi pe scenă, precum şi respiraţia protagonistei, în special în aria
mare.
Privit
în ansamblu, spectacolul cu opera pucciniană a constituit o reuşită, afluenţa
de public confirmând faptul că melomanii şi-ar dori o mai frecventă programare
a îndrăgitei Madama Butterfly în stagiunea curentă, aplauzele
prelungite şi entuziaste răsplătindu-i pe interpreţi, dar în special pe Anda
Pop, soprană care ar merita să fie invitată constant în reprezentaţiile ONB.
