Dacă vrei să vorbeşti despre politică sau despre film ca
mijloc de schimbare, probabil comedia este cea mai indicată.
(Josh Appignanesi)
Comediile
nu au nevoie de un loc aparte spre a fi prezentate publicului. Sunt cele mai
populare şi accesibile, iar când vine vorba de apropiat oamenii, nu există o
modalitate mai bună. Dacă reuşeşti să faci oamenii să zâmbească, atunci
problemele sociale, religioase, politice pot deveni mult mai accesibile, pot fi
acceptate mult mai uşor. La Comedy Cluj,
derulat timp de zece zile în cursul lunii octombrie, am avut parte de toate
genurile de comedii: negre, comedy drama,
mai uşoare, cu tentă politică, mai cu zâmbetul pe jumătate de chip, romantice,
satirice, comedii despre generaţii întârziate care îşi trăiesc tinereţea după
30 de ani. Un potpuriu în adevăratul sens al cuvântului. Comedia, în general,
evidenţiază mult mai bine trăsăturile unui popor, mentalităţile acestuia, decât
o face tragedia. Iar la Comedy Cluj găseai
filme pe toate gusturile. Începând de la comedii britanice, atât de spumoase şi
antrenante, până la comedii asiatice despre care aproape nici nu gândeşti că ar
putea genera
atâta haz. Când zâmbeşti şi te amuzi pe seama unor poveşti, te
apropii mult mai mult de oameni, de cultura lor, de stilul lor de viaţă.
Premiul
publicului a revenit filmului Infidelul al lui Josh Appignanesi.
Totul porneşte de la o glumă şi continuă în acelaşi stil: într-o bună zi, un
musulman (aproape convins) descoperă că originile sale sunt strâns legate de
comunitatea evreiască: născut într-o familie de evrei, adoptat de musulmani când
avea doar două săptămâni. Appignanesi a dorit să umanizeze relaţia conflictuală
dintre cele două părţi mizând pe criza de identitate, de apartenenţă la un
grup. E o comedie de proporţii epice şi de-a dreptul etnice. Mahmud
(intrepretat de Omid Djalili) este
un om prosper, cu o familie reuşită, doi copii, dintre care unul este pe picior
de însurătoare cu fiica vitregă a unui influent şi puternic cleric din
comunitatea arabă. Cu accente antisemite, liberal, nici prea devotat comunităţii
musulmane, dar nici habotnic, Mahmud încearcă totuşi să afle povestea vieţii
sale, să se convingă dacă nu cumva spiritul evreiesc zace undeva în adâncul
sufletului său. O întreagă cascadă de replici amuzante, situaţii mai mult sau
mai puţin incomode, confuzii, ironii. „Afli că eşti evreu şi următorul lucru
care ţi se întâmplă este că eşti luat pe sus de poliţie.“ Cam astfel stau
lucrurile, viaţa lui ia o turnură de-a dreptul năucitoare, iar Mahmud sau Solly
Shimshilewitz aproape că nu se poate abţine să nu facă haz de necaz pe seama
situaţiei create. Ar vrea în continuare să fie musulmanul perfect – are, de
altfel, şi misiunea de a apărea drept model în faţa familiei viitoarei nurori,
dar e mai mult decât hilar atunci când încearcă să înveţe, de la un şofer de
taxi, evreu ratat de altfel, secretele comunităţii în care s-a născut. Încearcă
să citească, să îşi rotească ochii, să gesticuleze, studiază dansuri – căci
prima întrebare capcană este: „ce ştii tu despre evrei?“; „au nasul mare…“. Şi în
timp ce el se chinuieşte (în adevăratul sens al cuvântului) să facă faţă noilor
provocări pentru care demonstrează o ambiţie ridicolă şi bolnăvicioasă, desigur
că familia se va simţi neglijată, abandonată, înşelată.
Appignanesi
a pornit de la ideea că americanii au confirmat eficienţa reţetei de comedie:
scenaristul trebuie să fie şi actor, interpret. Nu, David Baddiel (scenaristul Infidelului)nu joacă în film, însă Omid Djalili este un binecunoscut actor de stand-up comedy în Marea Britanie.
Reacţiile
au fost extrem de diferite în ţările în care a ajuns filmul: dacă americanii
erau oarecum încurcaţi şi nu prea ştiau cum să reacţioneze la glumele
musulmane, nemţii au fost extrem de receptivi – „poate se simţeau vinovaţi faţă
de toate crimele săvârşite“, spune amuzat Josh Appignanesi. Cert este că un
astfel de film sparge tiparele, rupe graniţele, cu atât mai mult cu cât vorbeşte
despre comunitatea evreiască într-un alt mod decât cel cu care am fost obişnuiţi.
Nu are nimic din filmele lui Radu Mihăileanu, Roberto Benigni ori Woody Allen,
clasicele filme cu evrei, am putea spune. Este genul de abordare comercială, foarte
bine făcută, care te binedispune şi te stârneşte în iureşul situaţiilor absolut
năucitoare – totul pornind de la o premisă amuzantă. Filmul te prinde, gluma ţine,
iar Appignanesi reuşeşte să te surprindă, să te amuze prin întreg comicul de
situaţii. Indiferent ce naţie ai fi, probleme de identitate vor exista întotdeauna,
la fel cum şi cele de adaptare există.
Infidelul a plăcut destul de mult
publicului de festival – genul de audienţă care ar motiva orice distribuitor
atunci când vine vorba de filme: vede tot, de toate, într-un timp foarte scurt şi
reacţionează bine. Dar nu pot exista festivaluri de film în fiecare săptămână,
nu-i aşa?! 
