Adică fiecare dintre cei doi se prezintă în câte trei „exemplare“: un prim personaj este cel pe care titularul vrea să-l prezinte lumii, alt personaj este cel perceput de cei din jur, iar al treilea este personajul real. Ca să fim mai aproape de zilele noastre: toată propaganda vizuală, bannerele, posterele, lozincile, portretele, pliantele, flyer-ele de pe stradă şi monoloagele de pe ecran ale candidaţilor aflaţi în campanie electorală sunt pledoarii pentru personajul numărul unu, reprezintă o campanie de imagine. Cu ajutorul celorlalţi se fabrică însă pentru fiecare candidat, personajul numărul 2 – cel perceput. Pe care unii îl aplaudă frenetic, alţii se fac că îl aplaudă, îl privesc cu neîncredere sau îl înjură – tot atâtea semne că fiecare percepe personajul respectiv, de fapt şi-l construieşte, punând câte ceva de la el însuşi. O emoţie, o prejudecată, o idee, o suferinţă, ceva.

   Aplauzele sau înjurăturile nu sunt participări la dialog, nu sunt răspunsuri, ele sunt reacţii.
   Cât despre cel de-al treilea exemplar, care nu e deloc cel mai puţin important dar e cel mai des ignorat (chiar şi de către el însuşi), acesta este omul cel adevărat. În rubrica de faţă, nu ne ocupăm deloc de politică, dar e derutant să vezi cum un susţinător aprig al unui partid îşi desface nervos microfonul lavalieră şi pleacă brusc dintr-o dezbatere tv în care a fost, sau doar percepe că a fost, agresat. (Şi cazul nu e singular). Nu e un răspuns, nu e o contribuţie în comunicare, e o reacţie la propria percepţie. (Se uită, oare, acel „Nimeni nu mă poate jigni fără consimţământul meu“?) Votul, la fel ca aplauzele, devine şi el o simplă reacţie. De obicei, când suntem scutiţi de cunoaştere, livrăm reacţii. Sau când noi înşine ne privăm de cunoaştere, pentru că nu ştim sau nu avem răbdare să ascultăm. Dacă folosim întrebarea din testul clasic: „Câte exemplare din fiecare specie a luat Moise pe Arca lui?“ – vom auzi precumpănitor răspunsul: „Două!“ …fără ca cel întrebat să bage de seamă că nu Moise, ci Noe era cel cu Arca…

   Sau, fără pretenţia citării exacte, ci doar cu grijă pentru respectarea schemei de aşa-zis dialog, între un X şi un Y, am auzit:
   – Dacă nu voi fi ales, mă întorc pe mare, pentru că eu sunt marinar…
   – (mimând inocenţa) Dar, flotă nu mai aveţi!
   – (reacţionând cu indignare)… Nu mă aşteptam ca dumneata să spui că eu am furat flota…
   – (mimând din nou inocenţa) Dar n-am spus decât că nu mai e.
   A fost o mostră, din multe altele, de atenţie superficială şi de reacţie pripită. (Ceea ce nu înseamnă că autorul capcanei a fost plin doar de bune intenţii.) Dacă pe lângă puzderia de pseudomodele în ale comunicării pe care ni le serveşte televiziunea, mai luăm în calcul şi faptul că privind excesiv micul ecran nu mai comunicăm în familie, putem ajunge rapid la concluzia că mijloacele de comunicare în masă sunt, prea adesea, mijloace de necomunicare. Şi dacă ne gândim că dimensiunile crizei actuale care ne deprimă puternic pe toţi, ca şi mijloacele concrete de contracarare existente în România şi măsurile care se cer luate nu ni se înfăţişează – aşa cum s-ar cuveni – cât se poate de realist şi de responsabil, ajungem la concluzia exprimată într-una din seri de un slujitor al artei teatrale şi cinematografice (inclusiv al artei tv), care ne avertiza că „facem exerciţii de dicţie în timpul unui cutremur“.