Primul
concert oferit în acest an de Filarmonica bucureşteană s-a dorit, poate, o
prelungire a celor tradiţionale de Anul Nou, mai lejere şi amalgamate,
continuând concertele prezentate la Opera din Iaşi în vară ori în deschiderea
stagiunii curente. Aceeaşi „echipă“ a evoluat în pagini din opere celebre,
alternând cu celebre fado. De această dată, dirijorul Gabriel Bebeşelea a optat
pentru o pondere a secvenţelor simfonice sau corale din opere îndrăgite de
public. Orchestra a sunat excelent, inclusiv în intervenţiile solistice, în
uverturile la Forţa destinului şi Vecerniile
siciliene de Verdi, în Intermezzi din Cavalleria rusticana
de Mascagni şi Manon Lescaut de Puccini, susţinând şi uneori
acoperind corul în pagini din Ernani,
Trubadurul, Nabucco de Verdi, Carmen de Bizet sau Madama
Butterfly de Puccini. Acest din
urmă fragment a fost notat, cel puţin surprinzător, coro a bocca chiusa, deşi oricum a fost rezolvat ca o vocaliză,
nicidecum „mut“ – maestru de cor, Iosif-Ion Prunner. De altfel, toate titlurile
au fost păstrate în original, până şi Aragoneza din Carmen fiind notată Aragonaise.
Mi se pare o exagerare inutilă şi preţioasă, pentru că spectatorii vor doar să ştie
ce ascultă, fără să fie, obligatoriu, poligloţi.
Acelaşi
„sistem“ s-a păstrat şi pentru ariile interpretate de soprana Elena Moşuc,
reputată solistă ce revenea astfel după mulţi ani pe podiumul Ateneului,
abordând un repertoriu pentru voci lirice „pline“, dar cu o coloratură bogată şi
cu acute (sau… contra-acute) sigure şi spectaculoase. Şi-a pus astfel în
valoare calitatea timbrală şi supleţea cântului. Faţă de maniera în care a
rezolvat acele arii în precedentele sale apariţii, la Iaşi sau la sala Radio,
am remarcat cu reală plăcere apropierea pregnantă de stilul verdian. A renunţat
la elementele specifice unui belcanto ce nu-şi are locul în partiturile
respective. În acea seară a ales arii din Ernani (de-a dreptul amuzant scrisă în
programul de sală „aria Elvirei Surta e
la notte/Ernani involami/Tutto sprezzo“) şi Vecerniile siciliene, iar ca bis, La Rondine, de Puccini,
de asemenea frumos cântată, dar cu „ecouri“ mai curând donizettiene (portamento-uri, filato-uri, pianissime în
crescendo etc.).
Elena
Moşuc a cântat alături de GonÎalo Salgueiro, un solist de fado foarte bine
cotat în Portugalia, cu care soprana colaborează în ultima vreme în ceea ce ei
au numit „Operfado“. Solistul a prezentat câteva piese de gen, prioritar
melancolice, cu o abundenţă de fineţuri şi ornamente bine rezolvate, cu un glas
tenoral suplu şi maleabil, dar apelând permanent la microfon, ceea ce sub acea
cupolă nu prea se acceptă. De altfel, până şi Elena Moşuc a folosit, în duetele
de gen, microfonul, deşi vocea sa amplă şi penetrantă chiar nu ar fi avut
nevoie de asemenea ajutor, mai ales în condiţiile unei acustici de calitatea
celei din Ateneu. Şi mulţi au fost uimiţi să constate că, poate din amabilitate
faţă de partenerul de scenă, a apelat la microfon până şi în Brindisi din Traviata verdiană, care a încheiat concertul,
după ce solistul a stârnit simpatia cântând, în limba română, Ciobănaş cu trei sute de oi.
Privită
în ansamblu, a fost o seară relaxată, cu muzică bună şi bine interpretată, în
care corul şi orchestra Filarmonicii au evoluat excelent, sub bagheta unui tânăr
dirijor cu gestică precisă şi expresivă, reuşind să obţină o frazare generoasă şi
o paletă coloristică bogată. Am admirat o soprană de talie internaţională pe
care, într-un final, Filarmonica a invitat-o în stagiune, fie şi pentru un
asemenea program eclectic, alături de un oaspete atipic în acel context,
constituind, eventual, o „pată de culoare“ pentru mulţi dintre melomanii-abonaţi,
poate mai conservatori când este vorba despre serile de la Ateneu, iar pentru
alţii – o surpriză agreabilă. Iar aplauzele, iniţial destul de rezervate, lăsând
adesea soliştii să iasă din scenă într-o tăcere jenantă, au crescut spre final,
când admiratorii şi cei cuceriţi totuşi de farmecul interpretării şi poate
chiar de acel mozaic muzical au ovaţionat îndelung, compensând cumva acele
„goluri“ neplăcute în reacţia celor din sală.
Dar
important este că primul concert din an a adus ceva aparte şi că, până la urmă,
a avut succes. Cât priveşte apetitul publicului abonat de decenii la Filarmonică
pentru astfel de experimente, rămâne de testat la o viitoare tentativă de acest
gen. Sunt melomani care urmăresc şi programele „comerciale“ de la Sala
Palatului, dar când intră la Ateneu au cu totul alte aşteptări, dovadă elocventă
fiind rezerva lor marcată şi dezamăgirea uimită a multora.