De câţiva ani, dansul şi-a găsit, la Sibiu,
o casă nu doar primitoare, ci şi deosebit de ofertantă, pentru că, pe
lângă faptul că s-a înfiinţat Teatrul de Balet care prezintă producţii
interesante, adesea chiar spectaculoase (dovadă elocventă fiind Mandarinul miraculos
prezentat impecabil în luna mai), s-a creat şi Concursul internaţional
de dans clasic şi contemporan, unic în ţară, ajuns anul acesta la ediţia
a IV-a, beneficiind de un juriu select în care, alături de Cristina
Hamel în calitate de preşedinte, s-au aflat acum foşti colegi de la
Opera bucureşteană – Sergiu Ştefanski, Pavel Rotaru, Florin Brânduşă,
toţi de clasă internaţională, dar şi Sergiu Anghel, Alexander Hoffmann,
Kim Geung Soo, Gabriela Taub-Darvash sau Constantin Duţu, directorul
competiţiei fiind Ovidiu Dragoman (la rândul său fost balerin),
deopotrivă conducătorul destinelor culturii sibiene. O întâlnire cu
adevărat internaţională, în care 27 de tineri sosiţi din Japonia,
Coreea, SUA, Suedia, Slovenia, Serbia, Belgia, Republica Moldova şi,
bineînţeles, România, au evoluat cu reală plăcere, chiar dacă nivelul
lor de pregătire era extrem de variabil, de la cel care mi-a amintit
„şcoala de bune maniere“, unde domnişoarele învaţă şi mişcări elementare
de dans, la performanţa tehnică şi, sporadic, interpretativă. Privind
în ansamblu, s-a remarcat (din păcate) cu pregnanţă faptul că
majoritatea sunt preocupaţi de acurateţea execuţiei şi prea puţin de
expresivitatea cerută de partitura abordată, departe de a contura
trăsăturile şi trăirile personajelor alese; de aceea, am asistat mai
curând la momente de… gimnastică artistică, cu rezolvări în parte
corecte, dar cu accent pe mişcarea picioarelor, mai deloc cu atenţie la
cea a braţelor, care rămâneau astfel în poziţii nefireşti, lipsite de
graţie, în totală discordanţă cu solicitările rolului respectiv, în timp
ce corpul era rigid, fără supleţe şi mobilitate, iar expresia feţei în
general anostă, care trădează inexistenţa implicării afectiv-emoţionale
pe care o aşteptam.
Un alt aspect frapant a
fost sărăcia repertorială, în prima seară succedându-se parcă la
nesfârşit aceleaşi pagini din Corsarul sau Don Quijote şi Talisman, „respirând“ câteva clipe în momentele din Lacul lebedelor, Frumoasa din Pădurea adormită, Paquita, Flăcările Parisului sau Diana şi Acteon.
Şi pentru că etapa a II-a a fost rezervată dansului contemporan, juriul
a hotărât ca toţi participanţii să fie admişi, dându-le astfel şansa
unei apariţii superioare într-un alt registru; dar m-a mirat (şi
dezamăgit) atât coregrafia, departe de ceea ce speram, combinând uneori
poantele şi mişcările baletului clasic cu eventuale repere din
vocabularul specific contemporan, cât şi automatismul cu care tinerii au
„executat“ partiturile, excepţie făcând Cristina Dijmaru şi Bogdan
Cănilă (solişti ai Operei Naţionale Bucureşti, cu o plasticitate
cuceritoare în Radio and Juliet), Constantin Tcaci (din Rep.
Moldova, într-o compoziţie de mare efect, inspirată din folclorul
românesc şi realizată cu talent şi un umor debordant), Reina Yagura şi
Bogdan Plopeanu (solişti ai teatrului-gazdă, sensibili şi… înţelegând ce sugerează Sync). (...)
Mai multe detalii în ziarul nostru, Viaţa medicală.