Prietenul
meu Adrian Buşilă, gălăţean prin naştere,
tulcean prin adopţie, este un soi de renascentist, un fel de albatros
baudelairian nevoit să-şi poarte paşii şi povara aripilor pe puntea dezolant de
îngustă a corabiei terestre, populată de oameni „cumsecade“. Pe el, „oraşul
mic, cu ale lui tăcute strade“ (vorba lui Macedonski) n-a putut să-l îngroape
în mediocritate, fiindcă în fiecare moment „un
grain de folie“ l-a zgâriat pe cortex. Rezultatul a fost o construcţie (în sensul larg al unei creaţii),
fie că era vorba de o barcă de pescuit pe canalele Deltei, aşezarea la
micromilimetri a unui parchet ori mozaic, explorarea „în stil nemţesc“ a unor
investigaţii de laborator clinic, cultivarea de pepeni (bostană, cum îi zice el), ori scrierea unor proze scurte sau
romane.
Pe
scurt, un individ fascinant. Şi, deşi calificat ca medic de laborator, a luat-o
razna şi pe oceanele lumii, îmbarcat ca „vraci“ pe un vas amiral al flotei de
pescuit oceanic. Fascinaţia sa a fost însă mirifica deltă a Dunării, cu
peisajele şi oamenii ei, cu care cititorii săi se întâlnesc în scrierile de o
neobişnuită forţă epică. Trăim, din păcate, într-o lume care citeşte din ce în
ce mai puţin, o lume în care imaginea vizuală se îngurgitează lesne, lenevind
creierul, nivelând judecăţile. În prezentul românesc, scriitori de talent (îl
includ cu mâna pe inimă şi pe Adrian Buşilă în această categorie) sunt privaţi
de notorietatea pe care o merită, înăbuşiţi de tsunamiul de mediocritate
agresivă. În ceea ce-l priveşte pe medicul şi prozatorul tulcean, premiat de
diferite reviste literare şi edituri, am dobândit încă de la primele sale
scrieri – „Sorţii“, Ed. Cartea Românească, 1986; romanul „Incinta“, Ed. Nemira,
1993, ş.a. – certitudinea că ne aflăm în faţa unui scriitor ce merită să stea
alături de Marin Preda, Nicolae Breban sau Augustin Buzura.
Sunt
sigur că cei ce vor citi Condamnat să ucidă îmi vor da
dreptate.
