Am
ajuns târziu de tot să vizionez Şefele,
spectacolul Teatrului Act, preluat de Odeon, a cărui premieră a avut loc acum,
oho, 9 ani! Citisem însă pe site-ul teatrului lista impresionantă de premii obţinute
de cele trei protagoniste ale spectacolului (Dorina Lazăr, Coca Bloos, Emilia
Dobrin) la festivalurile de la Baia
Mare, Buzău, Galaţi.
De
asemenea, am fost informat de prezenţa spectacolului la festivalurile din Alba
Iulia, Arad, Baia Mare, Bacău, Bucureşti,
Buzău, Caracal, Craiova, Focşani, Galaţi, Lugoj, Madrid, Piatra Neamţ, Plovdiv
(Bulgaria), Satu Mare, Sibiu, Timişoara, Tulcea (le-am pus în ordine alfabetică) şi am venit în sală pregătit să asist la un
spectacol, dacă nu excepţional, cel puţin interesant, care să certifice
premiile acordate şi difuzarea lui masivă la atâtea festivaluri.
Dar
nu trebuie să te duci cu sacul la pomul lăudat.
Mare
mi-a fost dezamăgirea că, după o jumătate de oră de la începutul spectacolului,
în piesa austriacului Werner Schwab, cu tot efortul interpretativ al celor trei
actriţe, nu se întâmpla mai nimic în afara unor lungi povestiri, amintiri
ciudate, relatări precise şi exacte despre două personaje care nu apar, dar mai
ales obsedante şi triste litanii despre... excremente şi sinonimul lor, materii
fecale, şi iar excremente, completate iar cu... materii fecale într-o frenezie
demnă de o cauză mai bună. Consternant!
După
o oră şi ceva, cât urechile spectatorilor fuseseră bombardate cu descrieri ale
defecării şi credeam că nu se mai poate întâmpla absolut nimic decât alte discuţii
despre excremente şi materii fecale, două dintre cele trei bătrâne, fără a avea
vreun motiv cât de cât valabil, o omoară pe a treia (pe blânda Mariedl).
Consternant!
Şi
aşa-zisa piesă, în sfârşit, se termină. Fără să vreau, îmi amintesc versurile
celebre ale lui Emil Botta: „Când căzu cortina/ toţi se întrebau cine poartă
vina/ cine a înfăptuit omorul/ cu sete/ în cinci acte pe îndelete…“.
Am
vrut să intitulez cronica „Materii
fecale pe scenă“. Dar am fost informat că Werner Schwab a scris o piesă cu
titlul respectiv.
Am
vrut să intitulez cronica mea „Excremente“, dar am aflat că Werner Schwab a
scris o piesă cu titlul respectiv.
Nu
pot decât să elogiez curajul actriţelor, dar mai ales al spectatorilor care au stat cuminţi şi au
ascultat, privind ca şi mine, sideraţi, efortul celor trei actriţe, ce li se
oferea contra cost.
Sunt
spectatori şi spectatori. Aşteptările faţă de artă, nu neapărat faţă de teatru,
diferă de la o vârstă la alta, de la o condiţie socială la alta. Acestea sunt
criterii aparent subiective, dar ele pot fi interpretate.
Câteva
cuvinte despre enigmaticul autor. Austriacul Werner Schwab a avut o viaţă scurtă destul de chinuită şi o evoluţie
sinuoasă, care a început cu câteva încercări artistice minore, iar apoi, după
primirea unuia dintre cele mai prestigioase
premii germane, oamenii au început să îl considere genial, pentru ca, în final,
să se sinucidă. La numai 36 de ani, alcoolic. Consternant!
Lângă
mine, două tinere îmbujorate m-au întrebat ce să înţeleagă ele şi colegele lor
de generaţie din ce au văzut şi au ascultat. Nu cumva ideea că viaţa e un...
rahat? Dar pentru acest truism de esenţă oarecum scatologică merita oare să vină
la teatru? Cu ce curaj mai poate începe viaţa un tânăr după ce vede un asemenea
spectacol? Tinerele respective mi-au mărturisit că mai văzuseră şi alte
spectacole ale Teatrului Odeon, precum cel intitulat „Contra democraţiei“ de
Esteve Soler, regizat de Alexandru Dabija. Aici sunt înfăţişate exagerat
aspecte dure ale vieţii, spectatorii fiind pur şi simplu torturaţi de atrocităţile
ce se petrec pe scenă. Oare Teatrul Odeon şi-a făcut un program din a arăta
neapărat aspectele hidoase ale vieţii?
Oare nu există piese cu viziune, dacă nu optimistă, cel puţin cumpătată a vieţii
pe care o trăim şi pe care trebuie s-o parcurgem cu destul de mult curaj în
ciuda multor greutăţi pe care le întâmpină mai fiecare? Oare nu există şi piese
ale unor autori români pe care să nu le asculţi cu stomacul răvăşit, cum s-a întâmplat
la aceasta?
Există.
Oho, cum să nu existe? Sunt sumedenie, dar cei care conduc destinele Teatrului
Odeon, ca şi pe cele ale majorităţii teatrelor din ţară, nu le cunosc. Mai
mult, nu vor să ştie de ele, am răspuns chinuitoarelor întrebări ale celor două
adolescente.
Există
asemenea piese şi le aduc la cunoştinţă şi cititorilor săptămânalului „Viaţa
medicală“. Există în toată ţara cenacluri de dramaturgie, unde se citesc piese
interesante, care nu sunt bântuite de asemenea „calamităţi lexicale“, cu
personaje 
adevărate, cu acţiune bine închegată, unele pline de umor, dar la
lectura cărora nu participă nimeni din
cei care ar trebui să ia parte la asemenea manifestări: manageri, secretari
literari, regizori.
„De
ce?“, m-au întrebat tinerele mele interlocutoare de ocazie. „Pentru că... aşa
vor muşchii lor“, aş putea să vă spun, un răspuns la modă în lumea şmecherilor.
Dar
cauzele sunt mult mai profunde. Una dintre ele ar fi că actualii directori,
care acum se numesc manageri, nu dau socoteală nimănui pentru ceea ce fac şi acţionează
urmărind propriile interese şi pe ale oamenilor din jurul lor, care s-au
constituit într-o adevărată mafie, nu şi pe ale spectatorilor, transformând
teatrele în adevărate ghetouri.
Al
doilea motiv ar fi faptul că nu-i controlează nimeni. Nu dau socoteală nimănui
pentru ceea ce fac. Sunt, cu alte cuvinte, independenţi. Independenţi pe banii
cetăţenilor!
Directorul
Teatrului Metropolis, stipendiat de primăria Capitalei, este atât de ocupat cu
afacerile personale (înregistrări radio, filme, tv, interviuri), şi nu cu cele
pentru care este plătit, de fapt, încât declară (doar prin secretară) că nu mai are timp să stea de vorbă cu autorii
români în viaţă.
Managerul
Teatrului Odeon, distinsa actriţă Dorina Lazăr, a declarat, cu lacrimi în ochi,
că nu poate citi piese de teatru.
„Dacă
nema putirinţa, ce mai chichirez gâlceava“, a zis Anton Pann.
Ca să nu se creadă că arunc vorbe în vânt, dau o listă
de câteva piese interesante citite în cenacluri: „Nuntă cu miliardar“ şi „Foşnetul
banilor“ de Dinu Grigorescu, „Poftă bună, canibali“ şi „Ah, ce bine e să faci
amor pe ploaie“ de Radu Iftimovici, „Legea locatarului universal“ de Denis
Dinulescu, „Învăţăturile lui Zaharia Trahanache către fiul său, Zăhărel“ şi
„Ceva cu tăiţei“ de Marilena Dumitrescu, „Criminalii“ de Florin Iordache, „Bătrânii
diversionişti“ de Constantin Turturică, „Alo, alo, salvarea“ şi „Dosarul
curvelor“ ale subsemnatului. Şi lista ar putea continua. Somn uşor şi succes în
afacerile voastre, domnilor manageri!
