Un spectacol ridicol, la limita absurdului, o întâlnire pe muchie de cuţit.
O comedie simplă şi intensă, despre aparenţele onorabile ce ascund, în
fond, o agresivitate latentă, lipsită de scrupule ori măsură. După un incident
al copiilor petrecut la locul de joacă, două familii (soţ şi soţie) ajung faţă în
faţă pentru a discuta şi analiza delicata situaţie a acestora. Doar că simpla
discuţie politicoasă deviază în replici acide şi dure. Roman Polanski aduce în prim-plan agresivitatea părinţilor, trecând
în planul îndepărtat gestul lovirii lui Ethan, copilul familiei Longstreet, de
către Zachary Cowan. Cele 79 de minute de discuţie sunt intense şi de-a dreptul
surprinzătoare. Polanski regizează acest film-piesă de teatru în acelaşi decor,
concentrând acţiunea pe modul în care evoluează discuţia sau mai degrabă
degenerează, într-un dialog palpitant în care jocul puterii, pierderea măştilor
fiecăruia în parte, precum şi interpretarea savuroasă te ţin lipit de scaun. De
la curtoazie la o discuţie aprinsă e doar un pas şi totul ţine de capacitatea
de reacţie şi disimulare a partenerului de joc. În fond, e un joc al nervilor şi
al rezistenţei mentale.
Patru actori de primă mână (Kate
Winslet, Jodie Foster, John C. Reilly şi Christoph Waltz) răbufnesc într-un spectacol ce frizează ridicolul şi
absurdul. Două familii cu un statut social diferit ajung să se certe tăios, stârnind
râsul, dar şi zâmbete amărui. Iniţial părea o discuţie relaxată pe seama
disputei copiilor, dar, cu o uşurinţă ieşită din comun, discuţia capătă
dimensiuni intrusive. Doamne! Ce măcel! se derulează în timp real, unitatea de
timp, loc şi acţiune este cea pe care Polanski mizează cu încredere. Scuzele de
rigoare pentru comportamentul lui Zachary nu sunt acceptate cu uşurinţă, drept
urmare părinţii acestuia se opresc mai
întâi la o cafea, apoi mai zăbovesc câte
puţin asupra resturilor unei plăcinte. Între timp, telefonul lui Alan
(Christoph Waltz) sună în disperare şi îl împiedică să poarte o discuţie
civilizată… Pe cât de firesc începe totul, pe atât de absurd devine.
Cu scepticism, începi să digeri desfăşurarea personajelor în boemul
apartament. Cum să rezişti timp de 70 de minute în faţa celor două cupluri care
analizează o bătaie? Discuţia se complică, iar arta dialogului este magistral
pusă în valoare: mai întâi se confruntă cuplurile, apoi cele două femei, apoi bărbaţii,
iar finalul îi găseşte pe fiecare în parte susţinându-şi punctul de vedere.
Frumos şi atent construit, filmul scoate la iveală lustruiala/spoiala politeţii
burgheze. Cei patru se transformă din părinţi responsabili de soarta copiilor
intraţi în conflict, în bestii fioroase. De la redactarea declaraţiei către şcoală,
prin care familiile îşi asumă disputa copiilor şi soluţionarea eventualelor
probleme, cei patru ajung să îşi petreacă o oră din viaţă împreună certându-se şi
deviind discuţia spre cele mai nesemnificative detalii.
Filmul lui Polanski
radiografiază atent deopotrivă responsabilitatea şi vina. Uneori, părinţii
ajung să se comporte mai rău decât copiii. Iar drama acestor oameni care reacţionează
violent se naşte din altercaţii hilare. Nancy Cowans (Kate Winslet) varsă,
lalelele zboară din vază, telefonul lui Alan (Christoph Waltz) aterizează în
vază, genţile se împrăştie pe jos, iar cei doi Cowans ajung să împartă baia
familiei Longstreet. Nenumărate lucruri se pot întâmpla într-o oră pe timpul
unei banale vizite. Cu o imagine impecabilă de broker de investiţii, Nancy
ascunde exemplar caracterul grobian, dovedind agresivitatea şi aroganţa
profesională, care se poate coborî însă la cel mai jos nivel atunci când e
deranjată de ceva. În acelaşi mod ni se dezvăluie şi Penelope (Jodie Foster) –
aparent o persoană sensibilă şi educată (scriitor şi colecţionar de artă). Dar
buna ei cuviinţă nu mai are loc dincolo de politeţe, iar rigiditatea afişată
ascunde direct răutatea şi furia.
Dacă stai să analizezi cu atenţie gesturile, replicile acestor părinţi,
ajungi să te convingi de faptul că puştii lor sunt sfinţi. Desigur că doza răutăţii
creşte în timp şi cu toate că te aştepţi ca lucrurile să evolueze altfel,
sentimentul surprinderii îşi păstrează binemeritatul loc.
Recunosc,
mi-a plăcut filmul. Mi-a plăcut maniera în care s-au duelat şi am zâmbit pusă în
faţa acestei spumoase întâlniri. Polanski a mânuit excepţional cei patru
actori, lesne de înţeles că aceasta a fost cea mai savuroasă parte a
proiectului. Mi-a plăcut şi maniera în care soţii, doi câte doi, încep să-şi
reproşeze lucruri de faţă cu oameni străini. Pentru că în astfel de situaţii-limită,
indiferent cât de bine ştii să disimulezi, adevăratul chip iese de sub masca
aparenţei. Există un moment în care ajungem să nu mai ţinem cont de nimic, nu
mai avem controlul intimităţii ori al respectului. Mai mult, atunci descoperi
cum lucruri grave pot zace în fiecare dintre noi: în spatele aparenţelor
descoperim rasism, homofobie, misoginism 
