Prima oferă un real diagnostic genetic în măsura în care permite identificarea unei singure gene în forma normală sau patologică. De aceea, trebuie ca anomalia să fie cunoscută la cel puţin unul din părinţi sau la un prim copil, conceput deseori spontan. Pentru a efectua DGP, trebuie practicată o fecundare in vitro, chiar în caz de fertilitate a părinţilor. Acest tip de abordare, în plus, limitele impuse de metodă reclamă o cunoaştere a genei responsabile a patologiei cercetate. A doua metodă corespunde unui screening, pentru identificarea aneuploidiilor (mono- sau trisomii). Demersul este în esenţă mai sistematic şi are o singură indicaţie: vârsta mamei. Cu PCR (polymerase chain reaction) se identifică o genă specifică, iar FISH (fluorescence in situ hybridization) se aplică pentru screening. Este deci, posibil, un diagnostic de sex. El rămâne interzis în multe ţări, fără indicaţie genetică. Este mai ales cazul distrofiei musculare Duchènne, care i-a permis lui Alan Handyside să efectueze diagnosticul–pionier de acum două decenii. În rest, DGP rămâne (sau nu) accesibil doar la bunăvoinţa legislatorilor naţionali. (...)