Alegem
la întâmplare câteva locuri pe hartă din diferite puncte ale globului şi privim
mai departe în sufletul acelor oameni care se întreabă dacă lumea îşi va aminti
numele lor. Oameni care şi-ar dori măcar o dată să mai simtă că ard pe dinăuntru
doar pentru a nu uita că încă trăiesc. Sunt bolnavii terminali, cei cu boli
cronice grave. Nu îşi doresc să plece prea curând, nu vor să ştie când vor
muri, nu vor să afle încotro se îndreaptă ori dacă drumul lor are un singur
sens. Nu vor să fie treziţi atunci când visează că mâine ar putea fi „prima zi
a restului vieţii lor“. Cu toate acestea, adevărul le este oferit drept bonus.
De cele mai multe ori, nouă, medicilor, ne revine dificila misiune de a-i aduce
faţă în faţă cu boala sau moartea. Din acel moment, totul se schimbă, începe
lupta cu... propriii lor demoni.
Teama
de boală şi de moarte sunt două prezenţe constante ale existenţei umane, adânc
întipărite în codul conştiinţei, iar pentru a le face faţă oamenii ridică
bariere de protecţie îndreptate împotriva conştientizării lor. Paradoxal,
pentru că însăşi absenţa conceptului morţii ar putea duce la o aplatizare a
sensibilităţii faţă de viaţă, ori acest fapt devine vizibil atunci când cei mai
mulţi din rândul celor care se confruntă cu neputinţa în faţa suferinţei îşi
impută aşa-numita stare de uitare a fiinţei
(Heidegger) anterioară îmbolnăvirii. Anticiparea morţii trezeşte adevăratul sine (Sf. Augustin), iar confruntarea cu acesta îi poate releva
individului zădărnicia existenţei sale de până atunci. Aici este cheia ce
deschide accesul spre înţelegerea mecanismelor adaptative care intră în acţiune
ca răspuns la stresorul reprezentat de boală sau moarte. Dezvoltarea unui
coping funcţional în sensul capacităţii sale eficiente de adaptare la factorii
cu impact negativ şi de minimalizare a perturbărilor pe care situaţia critică o
produce în viaţa pacientului, astfel încât să permită în final depăşirea
acesteia, se poate concretiza prin prisma unui proces de schimbare la nivel
personal, uneori mai greu de acceptat şi înfăptuit pentru că presupune o renunţare
la o parte din sine. Ulterior însă, păşind pe o treaptă superioară de înţelegere,
prin construirea în timp a unor strategii şi atitudini pozitive, omul bolnav
poate să-şi descopere propria spiritualitate, iar cu ajutorul ei să acceadă
spre următorul nivel, cel al vindecării relaţionale, care, în timp, ar putea să-i
faciliteze drumul spre o posibilă vindecare biologică.
În cele ce urmează, vă invit într-o călătorie
virtuală în lumea Atelierului de Filosofie şi Antropologie Medicală organizat
la Cluj-Napoca, la Clinica Medicală II, de prof. dr. Dan L. Dumitraşcu, de la
Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, în
calitate de gazdă, şi de conf. univ. Király V. István, de la Catedra de
filosofie sistematică a Universităţii „Babeş-Bolyai“ Cluj-Napoca, în calitate
de moderator al dezbaterilor. Tema discutată în cadrul întrunirii din 9
ianuarie a.c. s-a referit la adaptarea
psihologică religioasă a pacienţilor cu boli maligne, parte a unui proiect
de studii postdoctorale în domeniul eticii politicilor de sănătate – „Studiu
interdisciplinar al factorilor de impact asupra demnităţii pacienţilor
terminali“. Prezentarea a fost susţinută de dr. Andrada Pârvu, asistent universitar la Disciplina hematologie
din cadrul UMF „Iuliu Haţieganu“ Cluj-Napoca, în prezent cercetător
postdoctoral în domeniul eticii medicale, totodată autoare şi coautoare a
numeroase lucrări medicale expuse în contextul unor manifestări ştiinţifice naţionale
şi internaţionale. Pornind de la studiile iniţiate de Kenneth Pargament,
autoarea prelegerii îşi propune o trecere în revistă a principalelor strategii
de adaptare psihologică utilizate de pacienţii terminali, identificând
copingul religios ca fiind unul din cele mai frecvent raportate în literatura
de specialitate. Este cunoscut faptul că, atunci când oamenii se confruntă cu
adversităţi de tipul afecţiunilor grave care le ameninţă viaţa, unii dintre ei
îşi găsesc refugiul în spiritualitate şi religie ca modalităţi de adaptare.
Individul bolnav nu dispune de resurse interioare adecvate, găsindu-se în
imposibilitatea de a mai lupta cu propriile arme; ca urmare, un rol important
îi revine reţelei sociale a pacientului (familie, prieteni, colegi, comunitate,
echipa pluridisciplinară de îngrijire formată din medic, psiholog, personal medical,
preot etc.), care îi poate facilita accesul către sprijin necondiţionat, înţelegere,
compasiune, stimularea păstrării speranţei şi credinţei sau restructurare
cognitivă. În acest fel, se creează premisele dezvoltării unor strategii
cognitive şi a unor atitudini pozitive de rezolvare a situaţiilor stresante.
Ceea ce autoarea a ţinut să sublinieze este scopul lucrării şi anume acela al
identificării strategiilor de coping religios dezvoltate de pacienţii cu boli
maligne, precum şi cel al aprecierii eficienţei adaptării psihologice
religioase, realizate în cadrul unui studiu calitativ efectuat pe un lot de
pacienţi cu leucemie acută cu ajutorul unor interviuri semistructurate (studiul
a fost efectuat în cadrul Clinicii de hematologie Cluj în perioada noiembrie
2007 – mai 2009). La realizarea acestuia s-a pornit de la clasificarea
Pargament, care abordează trei mecanisme principale de coping religios:
colaborativ (controlul situaţiei aparţine atât persoanei, cât şi divinităţii),
de autoconducere (controlul direct al persoanei asupra situaţiei necontestând
existenţa divinităţii) şi de amânare (controlul divin asupra situaţiei),
primele două fiind considerate eficiente. Rezultatele studiului urmărind etapele
Kubler-Ross au relevat procentual negarea
prezentă în 71% din cazuri, depresia
în 70% din cazuri, furia în 15% din
cazuri şi acceptarea în 95% din
cazuri. În ceea ce priveşte resursele psihologice ale pacienţilor, familia s-a situat pe primul loc în
ierarhie, urmată de psiholog (90%), religie (89%) şi medic (82%). O surpriză a studiului a fost resursa reprezentată de prieteni, care şi-a adjudecat ultimul
loc din clasament, cu doar 61%. S-au raportat, în cadrul studiului, o serie de
cazuri de pacienţi terminali care au recunoscut că tipul de adaptare psihologică
eficientă le-a fost imprimat de preoţii din grupul de suport: reinterpretarea bolii ca fiind o
oportunitate de reîntoarcere la valori fundamentale (religie, familie) şi
redescoperirea valorilor spirituale, acceptarea suferinţei cu păstrarea sau
sporirea credinţei, transformarea suferinţei
în valoare prin apropierea de divinitate, atitudinea proactivă. Cei mai mulţi
pacienţi au identificat ca mecanisme de coping religios ineficient: atitudinea pasivă, pierderea credinţei,
punerea la îndoială a existenţei divinităţii, incriminarea divinităţii pentru
apariţia bolii, revolta, interpretarea
unilaterală a bolii în termeni de pedeapsă. De altfel, acest ultim tipar nu
reprezintă o atitudine corectă sau recomandabilă de abordare din partea preoţilor
care asigură asistenţa spirituală în spitale. Au fost relatate, în cadrul
prezentării, şi câteva din rolurile pe care religia le poate îndeplini ca
vector de coping efectiv, respectiv diminuarea anxietăţii şi a stresului, îmbunătăţirea
stării de bine, ameliorarea sănătăţii mentale şi fizice, alinare sufletească, căutarea
unui sens în suferinţă, adoptarea unor stiluri de viaţă sănătoase.
Subiectul discutat a creat câteva
controverse în rândul auditoriului, întrucât o parte a acestuia a apreciat că
lucrarea ar pleda într-un fel pentru „îndoctrinarea religioasă“ din spitale.
Autoarea a contraargumentat, precizând faptul că studiul vine în întâmpinarea
nevoilor acelor pacienţi oncologici care deţin resurse psihologice religioase şi
care îşi doresc sau solicită din proprie iniţiativă sprijin ori consiliere
spirituală. Un alt punct abordat în contextul dezbaterilor de final a fost cel
referitor la maniera de comunicare a diagnosticului de boală malignă. Prof. dr.
Doina Cosman, de la Catedra de psihologie medicală a UMF „Iuliu Haţieganu“
Cluj-Napoca, a adus în prim-plan modul uneori brutal prin care medicul curant
dezvăluie pacientului diagnosticul de cancer, în spatele acestei aparente
ostilităţi ascunzându-se de fapt neputinţa oncologului de a-şi domina propria
angoasă faţă de moarte. Necesitatea dezvoltării unor protocoale de comunicare
medic–pacient a fost sesizată atât de Societatea Naţională de Hematologie,
care organizează de câţiva ani cursuri de eficientizare a relaţionării dintre
medic şi pacient, cât şi de Universitatea de Medicină şi Farmacie din Cluj,
care are în curriculum astfel de cursuri. Finalul prezentării expuse de dr.
Andrada Pârvu a ridicat un semn de întrebare asupra modalităţilor concrete de
implementare în practica clinică a unor programe de suport, pornind de la
ideea că în alte sisteme medicale din străinătate există echipe
pluridisciplinare formate din consilieri spirituali, care asigură abordarea şi
soluţionarea problematicii pacienţilor terminali.