Cultul morților este una din cele mai
vechi forme de religie, iar zilele care îi amintesc și îi cinstesc pe cei
dispăruți sunt prezente în calendarul sărbătorilor de peste an al celor mai
multe civilizații și popoare. Dia de los muertos (Ziua morților) este o
sărbătoare mexicană al cărei caracter singular a fost recunoscut la nivel
mondial prin includerea, în anul 2008, în patrimoniul imaterial UNESCO. Amestec
de obiceiuri rituale precolumbiene și tradiții creștine hispanice, acest
moment, celebrat în general la 1 sau 2 noiembrie, în fiecare an, vine să creeze
și să mențină vie legătura cu necunoscutul morții, dar și cu cei dragi care
i-au trecut pragul. Apropiată calendaristic - ceea ce adesea duce la confuzii -Dia des los muertos este profund diferită atât de „Sărbătoarea tuturor
morților” din calendarul catolic, cât și de comerciala ei versiune americană
numită Halloween, în răspândire globală în ultimii ani, deși din ce în ce mai
lipsită de substanță.
Cultul
celor dispăruți
Îmi
amintesc cum, în urmă cu mai bine de 80 de ani, disciplinați, în rânduri de
câte patru elevi, ne-am dus de 1 sau 2 noiembrie, tot liceul, la Cimitirul
Eroilor din Timișoara și am cântat în cor Circum dederut me mortis (Mă
înconjoară pe mine morții), cum se cânta de un mileniu și jumătate. Liceul
Piarist era un liceu laic, dar condus în mare parte de preoți catolici din
Ordinul Piariștilor, având ca sarcină supremă educarea și îndrumarea
tineretului.
La
Cluj, pe vremea când stăteam la etajul trei de pe strada Universității, era o
desfătare să privești de Ziua morților străduța care lega Piața Libertății de
reputatul cimitir central, numit „Hajongard” de sute de ani. De o parte și de
alta a străzii, pe o distanță de 400–500 de metri, erau înșiruiți horticultori
amatori și profesioniști cu crizantemele lor pompoase, albe, galbene și de un
violet pal – o priveliște de neuitat. Seara, când se întuneca puțin, era lumină
aproape ca ziua din sutele și miile de lumânări aprinse de cei care călătoreau
uneori sute de kilometri ca să ajungă la eveniment.
În
Germania, în localitatea Reichenau (de unde proveneau cele mai nobile
zarzavaturi care alimentau piețele bavareze) există două sau trei biserici
protestante, situate relativ aproape unele de altele. La intrarea uneia dintre
ele, pe o tăbliță de atenționare, stă scris: „În această biserică vin oamenii
să se roage de 1.200 de ani. Rugăm respectați evlavia lor, nu-i tulburați.
Rugile se pot spune în șoaptă și chiar fără glas, în gând, fiindcă Cel de Sus
le aude și așa, dacă purced din sinceritatea unui suflet curat”.
Cărăușii
de sare din Hallstatt
A
existat o perioadă în istoria europeană când sarea era valută forte, mai
puternică decât banii sau aurul. Celții, poate cea mai veche populație
indogermană din vestul Europei, proveniți din Irlanda și Wales, au fondat un
imperiu care s-a extins până în centrul continentului. Ei au lăsat amintire un
mare cimitir în preajma localității Hallstatt din Austria, cu morminte
geometrico-baroce care atestă că civilizația celtă posedă o cultură proprie,
aparte. Deși erau cuceritori, se dovedeau a fi pașnici și toleranți,
amestecându-se cu popoarele băștinașe.
Hallstatt
din munții Austriei a devenit simbolul sării, căci fără aur se poate trăi, nu
însă și fără sare. Întreaga regiune a minelor de sare s-a numit și se cheamă și
azi Salzkammergut. Mina de sare era sus, în vârful muntelui (azi există un
funicular pentru vizitatorii mai comozi), unde lucrau țăranii deveniți mineri
prin forța împrejurărilor. Sarea exploatată era coborâtă în vale de femei, care
aveau un fel de rucsac în spate alcătuit dintr-o scândură dură care la capătul
de sus se termina cu o proptea pentru creștetul capului, menită să ajute la
distribuirea greutății. Panoul de lemn apăra spatele cărăușelor de contuzii.
Din curiozitate, am cronometrat cât durează drumul de la mină până la stația
terminus, unde azi este un monument în cinstea și amintirea acelor femei. Eu,
în cămașă, fără povară, am făcut 50 de minute pe serpentine până la mesele
masive din piatră unde țăranca depunea enorma greutate, sacul cu 30–40–50 de
kilograme de sare. Eu, curiosul, am obosit de acest singur drum. Ele făceau
fiecare câte șase–opt ture într-o zi, și între timp nășteau și alăptau pe rând
între cinci și opt copii – martire rămase anonime, mercenare ale unei culturi
apuse.
Toate
acestea au durat până ce s-a inventat și construit un sistem uriaș de canale,
prin care sarea dizolvată în apă curgea până la Salzburg. În capitala muzicii
lui Mozart, sus pe munte, sunt două palate monumentale: unul al principelui de
odinioară și celălalt al episcopului, ambele construite din sudoarea țăranilor
din Hallstatt. Sarea topită curgea de acolo până la Salzburg sub formă de
„Sole” (așa se cheamă și în prezent soluția concentrată de sare). Pentru
această protipendadă cred că sarea a fost dulce.
Morminte
mici și cranii decorate
La
marginea unui lac cum numai în vis ni se arată și străjuit de niște munți
înalți și împăduriți, se întinde orășelul Hallstatt cu a sa unică stradă
principală. Ca s-o treci, trebuie să
parcurgi un tunel semnalizat cu o lampă roșie-verde, căci nu există loc pentru
două mașini și nici posibilitate de ocolire. Mai jos de drum se află două
biserici, una protestantă, foarte veche, și una catolică, mai nouă, care are
cel mult 300 de ani. Pentru pietoni mai există un drum care duce sus la munte,
la capelă, așa-numitul „Morton Weg”, consacrat doctorilor Morton, dintre care
unul locuiește și astăzi la capătul străzii, aciuat în această localitate
ireală, aproape neverosimilă, de trei sau patru generații. Când am ajuns sus la
cimitir, eu ca pediatru, m-am cutremurat: numai morminte mici, ca pentru copii.
Pe urmă m-am lămurit: erau minimormite ale adulților, pentru că morminte mai
mari nu ar fi încăput. Iar la capătul drumului, în capela fără poartă, am dat
de Golgota. Cranii frumos decorate cu flori multicolore, unele specifice
bărbaților, altele femeilor, prevăzute cu numele celor „care au fost”. Idam se
numește maestrul preparării craniilor, el ia în custodie sediul gândirii
omenești. Săptămâni, chiar luni durează uscarea țestelor, întâi la soare, apoi
la lumina lunii, până osul devine alb-transparent, ca alabastrul. Numai după
aceea îl decorează, cum numai el se pricepe. L-am vizitat acasă (în incinta
cimitirului) și s-a dovedit a fi un bărbat în putere, nu un bătrân cum mi-l imaginasem
eu.
Am
vizitat după câțiva ani Hallstattul din nou, ca să mă conving că există
într-adevăr, și nu a fost doar visul unei zile de vară.
