Poate pentru prima oară în istoria de
aproape două decenii a Săptămânii Muzicii
Noi, creaţia lirică a fost reprezentată, la ediţia din acest an, prin trei
momente cu o consistenţă aparte, chiar şi deschiderea manifestărilor fiind
marcată prin spectacolul O scrisoare
pierdută de Dan Dediu, recentă producţie a Operei Naţionale Bucureşti, pusă
în scenă, în premieră absolută, în regia lui Ştefan Neagrău şi scenografia
Vioricăi Petrovici, muzica amalgamată dar (voit) accesibilă, interpretarea bine
susţinută de solişti şi ansamblu, precum şi decorurile sugestive, asigurând, de
la început, un succes de public rar întâlnit în cazul unei lucrări româneşti de
gen. Faţă de reprezentaţiile anterioare, la care m-am referit în urmă cu câteva
luni, distribuţia a fost în parte diferită, pentru că, din varii motive,
bagheta a fost preluată de Vlad Conta, iar în rolurile atât de cunoscute nouă
din piesa lui Caragiale s-au regăsit Florin Simionca, un Tipătescu agreabil dar
mai puţin temperamental, Valentin Racoveanu, corect Trahanache, dar fără umorul
involuntar şi bonomia specifică personajului, Simonida Luţescu, o „consoartă“
elegantă şi răsfăţată, reluându-şi rolul din seara premierei, Andrei Lazăr
redevenind un convingător Caţavencu, Iustinian Zetea un Pristanda poate cam
„îngroşat“, Liviu Indricău reuşind să fie, şi de această dată, un Cetăţean
turmentat cu un joc nuanţat şi perfect adecvat cerinţelor, alături de Daniel
Filipescu (Farfuridi), Daniel Pop (Brânzovenescu), dar şi de Răzvan Georgescu,
din nou invitat de la Filarmonică (de ce?!) pentru a fi Agamiţă Dandanache. Şi
cuplul balerinilor a adus noutăţi, dansând Alina Ştefănescu şi Ionuţ Arteni,
într-un spectacol de succes, care merită să fie păstrat în repertoriul curent
al teatrului. Trebuie însă amintit faptul că, în ediţia SIMN din 2012, secvenţe
din această partitură, pe atunci încă în lucru, s-au prezentat, sub titlul Momâi şi mumii, tot la Operă, dar în
foaierul ce găzduieşte încă Studioul experimental, pentru ca acum să fie inclusă
varianta integrală a lucrării.
Dar pe aceeaşi scenă s-a derulat o altă
premieră absolută, oferită de ansamblul Operetei (coproducător ONB), în colaborare
cu interpreţi specializaţi în muzica nouă, Visătorul
trezit fiind, cumva, o creaţie „în familie“, Varujan Vosganian şi fiica sa,
Armine, semnând libretul şi textele pe care Mihaela Vosganian a scris muzica.
Pentru cei care, de-a lungul anilor, i-au ascultat partiturile, a constituit o
surpriză abordarea pe cu totul alte coordonate, departe de orice linie melodică,
de lirismul regăsit adesea în paginile sale anterioare, optând acum pentru o
încărcătură dusă la paroxism, cu trăiri şi retrăiri tensionate, la limita
disperării sau chiar a isteriei. Deşi sincer nu am înţeles sau nu am regăsit
reflectarea sugestiilor din titlu în conţinutul ideatic al spectacolului, am
încercat să-mi imaginez că personajul central – actorul Constantin Florescu,
foarte bun de altfel – se zbate printre amintiri diverse, cu frânturi (poate)
din copilărie, cu îmbrăţişări şi accente „naturaliste“ (pentru că măcar câteva
momente de sex nu pot să lipsească într-o montare actuală...), cu imaginea unei
mirese rătăcite, a unei văduve (poate) îndurerate, cu zbateri în van, personaje
ciudate şi, în final, încercarea repetată a femeii în negru (Liliana
Iorgulescu, deopotrivă coregraf) de a-l urma, respinsă printr-un gest ferm de
cel care se îndepărtează către niciunde. Şi textul este gândit din frânturi de
gând, cu repere existenţial-filosofice, toată această frământare cu mare
pondere negativă părând ideală pentru regizorul Alexandru Hausvater, care a
apelat şi de această dată la proiecţii multiple (şi destul de asemănătoare
celor din defunctul Trubadurul de
Verdi) şi nu a rezistat tentaţiei de a aduce pe scenă măcar două trupuri
dezgolite, scenografia aceleiaşi Viorica Petrovici propunând doar câteva
elemente de decor minimal şi costume ciudate, dar sugestive pentru spiritul
personajelor. Pentru ambele producţii, corul a fost foarte bine pregătit de către
Daniel Jinga, însăşi autoarea devenind personaj, alături de cei din grupul
Inter-Art – Irinel Anghel, Elmira Sebat, Berrie Webb din Anglia şi mulţi alţii.
În fosă a fost orchestra Operetei, iar dirijorul Tiberiu Soare a revenit astfel
în fosa Operei, ca într-o revanşă sau compensare sau... Oricum ar fi, a reuşit
să relaţioneze cu rigoare demersul interpretativ extrem de dificil, iar
ansamblul, deloc familiarizat cu asemenea scriitură, a realizat o adevărată
performanţă prin rezolvarea paginilor care solicitau şi o adaptare la cerinţele
muzicii moderne, combinată cu sonorităţi electronice şi cu percuţia diversă sau
intervenţiile instrumentale de pe scenă, dar şi o expresivitate adecvată. Cu siguranţă
le-a fost greu, dar cu siguranţă au redat partitura aşa cum a fost concepută,
dovadă elocventă fiind atmosfera şi presiunea instaurate deopotrivă pe scenă şi
în sală. O sală neaşteptat de plină, cu spectatori care intrau poate pentru
prima oară la Operă, derutaţi, uimiţi, dar cu certitudine profund marcaţi de
cele văzute şi auzite, a aplaudat o lucrare stranie, la care s-a muncit enorm,
toţi cei implicaţi meritând astfel din plin o astfel de răsplată.
După doar două zile, Opera a propus, în foaierul-studio,
un „Portret componistic Carmen Petra-Basacopol“, readucând în prim-plan
melodia, sensibilitatea, luminozitatea unor sentimente simple şi umane, în
piese interpretate de fiul său, basul Paul Basacopol, sopranele Mihaela Stanciu
şi Adriana Dumitriu, tenorul Lucian Corchiş şi baritonul Vicenţiu Ţăranu,
acompaniaţi la pian de Lidia Butnariu, toţi solişti ai ONB, cântând de
asemenea, în opusuri instrumentale, Ionela Brădean (harpă), Cornelia Bronzetti
(vioară), Luiza Cârlan (flaut), Ildiko Emese (violoncel), cei doi balerini –
Adina Manta şi Bogdan Plopeanu, în coregrafia Mariei Popa – dând un plus de
culoare şi farmec unei seri camerale echilibrate, în coordonarea Andei Tăbăcaru-Hogea.
Astfel, în programul SIMN, la Operă, s-au
întâlnit ori succedat generaţii foarte diferite de creatori români, atraşi de
lumea scenei şi a artei vocale, privită şi abordată în maniere şi tehnici
componistice pe cât de diverse, pe atât de personale, ceea ce probabil chiar şi-au
dorit organizatorii festivalului.
