Despre artă există nenumărate studii, dar preocupări cu privire la raporturile acesteia cu creierul uman și cu perceperea la nivel neurologic se regăsesc abia începând cu secolul al XIX-lea.
Fără memorie, nu există cultură. Fără memorie, nu ar exista nici civilizaţie, nici societate, nici viitor - Elie Wiesel
Arta și neurologia sunt două ramuri care conduc spre o întrebare pe care o putem cataloga drept filosofică: De ce vedem? Prin această întrebare ajungem la analiza unei teorii a artei care are fundamente biologice solide și unește punctele de vedere ale neurobiologilor moderni cu cele ale lui Platon, Michelangelo, Mondrian, Cézanne, Matisse și mulţi alţii.
Pentru a putea înţelege acest tablou complex al funcţiei creierului și al memoriei, trebuie să pătrundem într-un scurt istoric al filosofiei știinţelor, din trecut până la discuţiile contemporane.
Așa cum nota Patricia Smith în cartea sa Neurfilosofia: „Platon susţinea că Realitatea nu se poate regăsi în lumea materială (lumea sensibilă), ci doar în lumea imaterială a lucrurilor intangibile, o lume ce conţinea entităţi matematice și alte obiecte imateriale ale gândirii. Doar dacă abandonăm lumea sensibilă și contemplăm obiectele imateriale ale intelectului putem ajunge la o înţelegere reală... Contemplarea pură era o ocupaţie potrivită pentru un suflet raţional, el însuși fiind o substanţă imaterială capabilă de a extinde un corp material. Din moment ce această teorie propune existenţa a două tipuri de substanţe, materia și mintea, este cunoscută drept dualismul substanţei.”
Funcţia memoriei reprezintă întregul sens al prezentului. Mai mult de atât, cercetările recente demonstrează că memoria și învăţarea reprezintă baza co-evoluţiei asupra tuturor domeniilor de cercetare, inclusiv lumea artelor. A existat o lungă tradiţie în cercetarea memoriei care adoptă punctul de vedere al rolului vital al lobului medial temporal și mai ales hipocampul din memoria declarativă*.
În ciuda sprijinului larg acordat acestei noţiuni, există o dezbatere continuă despre ce calcule sunt efectuate de diferite substructuri. Funcţia memoriei reprezintă, așadar, o condiţie bazală indispensabilă a existenţei și adaptării optime, a unităţii temporale a personalităţii noastre. Aceasta se datorează plasticităţii creierului și capacităţii lui de înregistrare, păstrare și reactualizare a „urmelor” acestor stimuli.
Diferit faţă de computer, la oameni, memoria este distribuită mai multor blocuri memorative – în toate funcţiile și actele psihocomportamentale –, între care există conexiuni bilaterale. Memoria a fost dezbătută atât de filozofii greci, cât și de artiștii acelor vremuri. În acest sens regăsim mai multe reinterpretări și simbolizări ale memoriei în diferite culturi.
Citiți și: Provocările etice ale artelor viziale
*Memoria declarativă reprezintă capacitatea de reamintire a faptelor și informaţiilor întâlnite în mod repetat, ca numele, procesele matematice sau locul nașterii. Memoria procedurală vizează ordinea evenimentelor, a proceselor și a activităţilor de rutină. (Russell A. Dewey, Introducere în psihologie)
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!
Află mai multe informații despre oferta de abonare.
Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.
Da, sunt de acord Aflați mai multe
