Piesă
emblematică a teatrului modern, Pescăruşul constituie, împreună cu
alte trei creaţii ale medicului scriitor A. P. Cehov – Unchiul Vanea, Trei surori, Livada de vişini – una din pietrele de
temelie ale teatrului modern.
Un
mic istoric: scrisă în 1898 (la 38 de ani), după un insucces la un teatru din
Petersburg, apoi reluată cu un succes imens (scriu martorii oculari) la Teatrul
de Artă din Moscova, piesa devine un fetiş al teatrului modern, divinizată de
actori şi mai ales de regizori, fiecare vrând să aibă la activ, un Pescăruş al său: Stanislavski (cu
Stanislavski în rolul lui Trigorin), Ciulei (la Teatrul Bulandra, în 1975, cu
Clody Bertola, Ion Besoiu, Adrian Pintea), Pintilie (la Théâtre de la Ville,
Paris, 1975, şi Guthrie Theater, Minneapolis, 1983, supranumind spectacolul „Un
Hamlet în zdrenţe“), Cătălina Buzoianu (la Teatrul Mic, cu Valeria Seciu,
Cristi Iacob, Gheorghe Visu, în 1996) l-au avut în palmares. Există scriitori
tulburaţi într-atât de opera lui Cehov încât au scris, la rândul lor, piese cu
subiect cehovian: Matei Vişniec – „Maşinăria Cehov“, Horia Gârbea – „Pescăruşul
din Livada cu vişini“, Puşi Dinulescu – „Pescăruşul lui Hamlet“.
Recentul
spectacol al Teatrului de Comedie, regizat de Claudiu Goga, care foloseşte o
traducere a Maşei Dinescu, un decor minimalist semnat 
de Lia Dogaru şi
costumele moderne ale Lilianei Cenean, curge lent, ca o apă de câmpie, fără
praguri, fără vâltori, şi se audiază cu plăcere, distribuţia fiind corectă, deşi
mulţi dintre actori sunt adevărate vedete: Emilia Popescu, Ştefan Bănică Jr.,
Vladimir Găitan.
Asta
dacă n-am cunoaşte piesa. Cu riscul de a fi categorisit drept pudibond, voi
comenta câteva derapaje, observate la o privire atentă a textului, când am
descoperit cu surprindere multe lucruri ciudate. Bineînţeles, nu se putea fără
anumite „artificii“, făcând parte, incontestabil, din moda timpului şi din
arsenalul teatrului „modern“. Nu era posibil ca într-o piesă în care se vorbeşte
până dincolo de linia orizontului, până la saţietate de dragoste să nu existe
scene de sex. De aceea, regizorul introduce chiar două! Şi, dacă prima poate
trece neobservată, petrecându-se într-o barcă, între doi oameni tineri, în care
se presupune că sângele fierbe nestăvilit (Maşa şi Medvedenko), a doua se
petrece în plină scenă, între doi oameni maturi (Arkadina şi Trigorin), la ţară,
unde oamenii rar îşi pun fustele în cap. Sau, dacă şi le pun, riscă oprobiul
public. Primul moment de sex se petrece chiar la începutul piesei, dar
regizorului fiindu-i probabil teamă că momentul ar putea să treacă neobservat
de spectatorul abia aşezat în scaun, o pune pe excelenta actriţă Mirela Oprişor
să-şi pună chiloţii sub rochie, iar pe minunatul actor Dragoş Huluba să se
încheie la prohab. Cel de al doilea moment de sex se produce cu lenjeria intimă
pe cei doi protagonişti, însă cu mişcările copulatoare ale eroinei. Nici violenţa
nu poate lipsi dintr-un 
spectacol modern. Ar fi prea plictisitor. De aceea, regizorul
îi cere timidului Medvedenko s-o bumbăcească, în văzul tuturor, pe nevastă-sa!
Dar astea pot părea fleacuri pe lângă scena în care Nina, contrar oricărei
logici, este omorâtă (de regizor) şi îngropată la vedere, pe scenă, de omul
care o iubea, când ea de fapt trebuia să plece, conform indicaţiilor autorului,
la Elţ, unde urma să joace un spectacol. Şi chiar ar fi plecat, dacă ar fi lăsat-o
regizorul... Mă întreb, în absurd, amestecând realitatea cu ficţiunea, ce oare
va face impresarul de la Elţ dacă Nina nu va ajunge acolo din cauză de deces la
Bucureşti? Desigur, va anunţa publicul că, din motive independente de voinţa
lui, este nevoit să suspende spectacolul şi să dea banii înapoi. Un fapt la
care regizorul ar fi trebuit să mediteze, dacă nu a fost suficientă indicaţia
autorului că Nina pleacă şi mai ales că declară clar (citez din memorie): „Acum
ştiu că ceea ce facem noi, ori că am juca pe scenă, ori că am scrie, nu e
gloria, ci puterea noastră de a îndura, de a ne duce crucea... de aceea nu mă
mai tem de viaţă“. Dar probabil că Claudiu Goga e adeptul formulei argheziene,
că una declarăm şi alta fumăm.
Încolo,
numai lucruri bune despre toţi interpreţii, dintre care se detaşează, prin înţelegere
deosebită a rolului şi prin eleganţa cu care-l rosteşte, Vladimir Găitan
(Dorn). Desigur, Emilia Popescu e prea severă ca Arkadina (are şi două toalete
care o dezavantajează), golind-o excesiv de sentimentalism. Ştefan Bănică Jr.
se vede că încearcă sincer să afle tainele rolului lui Trigorin, dar e încă la
poarta cetăţii. Cred, fără ironie, că l-ar ajuta mult, dacă, atunci când vorbeşte
de Tolstoi şi Turgheniev, mental le-ar înlocui numele cu cele ale lui Presley şi
Tom Jones. Florin Dobrovici e simplu de tot şi prea puţin din Sorin, Gheorghe Dănilă
(Şamraev) e uneori mai mitocan decât era necesar, altminteri excelent
distribuit, dar Carmen Tănase şi Mirela Oprişor m-au încântat prin
originalitatea şi în acelaşi timp simplitatea cu care au abordat rolurile, iar
tinerii Alexandru Pavel şi Anca Dumitru sunt foarte promiţători şi sigur vom
mai auzi de ei.
Ce
se mai poate adăuga? Să fie Treplev un adevărat talent, creator de forme noi,
sau un ratat, cum îl categoriseşte mama sa, la rândul său – oare o mare actriţă
sau o comediană de duzină aclamată doar de unii studenţii „entuziaşti“? Nina
are într-adevăr talent sau e doar ispitită de chemările gloriei? Trigorin este
un scriitor mediocru, un cabotin al simţămintelor sau poartă această mască ca să-şi
ascundă sensibilitatea? Iată întrebări pe care critica şi le-a pus cu obstinaţie
de-a lungul vremii, întrebări tulburătoare, la care spectacolul de la Teatrul
de Comedie nu ne dă niciun răspuns. Dar poate că nici nu trebuie.
Foto: Mihaela Marin
