Il male oscuro, roman
de Giuseppe Berto (1914–1978), a luat atât premiul Campiello, cât și
Viareggio la o săptămână după publicarea lui în Italia în 1964. O premieră
absolută, dar nu numai din acest punct de vedere, căci a fost și prima carte
care a abordat după război fenomenul nevrozei depresive, codificată în dulcele
idiom prin expresia male oscuro, tradus la noi cu Răul ascuns.
Titlul în original a devenit în chip legendar sinonimul unei suferințe
sufletești și trupești tot mai răspândite în zilele noastre, când este tratată
de obicei cu o doză masivă de substanțe psihotrope. Berto a fost el însuși ani
la rând victima acestui rău ascuns, reușind în cele din urmă să-și învingă tot
felul de fobii și, în primul rând, frica de a nu mai putea să scrie, dovadă și
acest roman. Probabil cel mai reușit din parabola sa literară. Cert este că a
reușit să sondeze în profunzime psihicul melancolic, contorsionist, rănit,
maniacal și autoreferențial al unui depresiv, descriind, cu o foarte rară
luciditate, zbuciumul perpetuu și sentimentele de vinovăție, incapacitatea de a
trăi alături de ceilalți, dorința inconștientă de a se pedepsi pe sine și pe
cei apropiați. A făcut-o povestindu-se la persoana întâi, pornind de la
copilăria oprimată de un tată fost carabinier, de o ambianță familială
meschină, de un colegiu religios castrant, la care se adaugă istorii
sentimentale mediocre sau falimentare, multe boli imaginare și reale,
umilințele profesionale și economice, velitarismul supradimensionat, ambițiile
asfixiante.
Protagonistul romanului se decide in
extremis să se supună unei analize freudiene, încercând să salveze ce mai
era de salvat dintr-o existență sub semnul ratării. Dar meritul cel mai de
seamă, de fapt originalitatea cărții, este autoironia, când zeflemitoare și
premeditată, când înduioșată și complice, prin care naratorul se autoflagelează
în direct, reușind întotdeauna să-și facă cititorul să surâdă. Determinant este
și stilul, pe atunci foarte nou în Italia, azi destul de frecvent.
Confesiunea-fluviu, cu sufletul la gură, imploziv, perpetuum mobile, fără
punctuație, ce urmează fluxul conștiinței, joicianul stream of consciousness,
în care sunt topite (îngropate) episoade biografice, dialoguri și mai ales
monologuri și digresiuni, tot atâtea tentative de relaționare a protagonistului
cu membrii familiei, cu propriul prezent și trecut, cu feluritele climate,
ambianțe și personaje cu care a interferat.
Cu siguranță cel mai cunoscut roman al lui
Giuseppe Berto, Răul ascuns (Humanitas, 2014, 375 p.) indică și o
veritabilă performanță a traducătoarei Smaranda Bratu Elian, dat fiind gradul
de dificultate a realizării unei versiuni românești fluente în ciuda unui text
sub semnul confesiunii incontinente.
Puternicul impact pe care romanul lui Berto
l-a avut asupra criticii la apariția sa s-a datorat mai ales opțiunii
stilistice în perfectă sintonie cu conținutul, relatarea, dincolo de normele
ortografiei și sintaxei, a unei depoziții autiste, confesiv-epice cu certe
virtuți terapeutice.
Protagonistul, un scenarist de film și
prozator, obsedat de figura tatălui defunct, căruia nu pregetă să-i reproșeze
lipsa de afecțiune și îngustimea concepțiilor despre viață, intră într-o fază
de depresie acută. Privat de orice sentiment pozitiv, stare ce-l aduce în
pragul unor crize de isterie aparent fără cauză și fără leac, este bântuit de
imaginea tumorii canceroase ce i-a fost excizată octogenarului său tată și
scoasă la vedere, ipostază carnală a acelui rău ascuns care îl închide
din ce în ce mai mult în sine. Ajunge chiar să acuze dureri fizice care îl vor
duce și pe el, pe urmele bătrânului, în sala de operație, dar diagnosticul va
fi cel de ipohondrie galopantă.
Scriitura lui Berto nu este însă doar una
analitico-investigativă, ci și un procedeu de cercetare a inconvenientului de a
te fi născut, cum spunea Cioran, a răului existențial specific condiției umane.
Dincolo de autobiografie, intenția declarată a cărții este explorarea și
devoalarea vieții lăuntrice în care Berto întrevede și soluția acelui rău
peren, istoric și cosmic.
Răul ascuns reprezintă și o
transcriere nemiloasă, dar mereu ironică, uneori grotescă, a absurdului vieții
de zi cu zi, cu meschinăriille și nimicniciile ei, din care se țes relațiile
omenești și familiare. Deasupra tuturor domină figura tatălui în cultura
catolică, pe care Berto o desacralizează ca nimeni altul până atunci. Procesul
oferă și prilejul unei analize flagelante a tuturor valorilor acelei
civilizații în care autorul se născuse și crezuse, civilizația Italiei aflată
într-o dureroasă tranziție de la lumea rurală la cea industrială și urbană,
agravată de instaurarea regimului fascist între 1924 și 1944. Analiza lui Berto
e necruțătoare, chiar dacă uneori nescutită de regrete față de acele tradiții
și morala aferentă, cărora tânărul Berto încerca pe de-o parte să li se
sustragă, pe de alta să se acuze de vina de a nu fi știut să li se adapteze.
Fluența monologului confidențial și caracterul
irezistibil-colocvial al confesiunii pot fi atribuite lecturilor sale din
Hemingway și Salinger în timpul prizonieratului său în Hereford, Texas. În
privința contextului prozei italiene, Berto însuși menționează doi scriitori
„nevrotici“: Italo Svevo și Carlo Emilio Gadda, ca pe niște posibili maeștri ai
săi, ceea ce nu știrbește cu nimic originalitatea și ineditul romanului Răul
ascuns. Un rău fără nume ce sporește pe zi ce trece fără ca subiectul să
prindă de veste, iar atunci când explodează nu se mai poate face nimic. Poți
doar să aștepți să treacă. Ideile te copleșesc tot mai presante, inima o ia
razna, anxietatea pune stăpânire pe tine și durerea, cea adevărată, nu
imaginară, face din tine ostaticul unei vieți a cărei cruci e peste puterea
unui om.
