Cinematografia românească postdecembristă
s-a confruntat cu o serioasă şi constantă problemă în materie de public. S-a
perpetuat şi accentuat ideea că filmul românesc al Noului Val nu va avea
niciodată succes de box-office, că este fie prea minimalist, fie prea eclectic.
Cadrele lungi erau de nedigerat, iar bucătăriile (locaţii nelipsite) – scânteia
care putea declanşa oricând războiul publicului împotriva cinematografiei
româneşti. Un val de animozitate pe care cu greu îl poţi deconstrui. Ajunsesem
în punctul în care filmele româneşti erau făcute exclusiv pentru festival. Altă
destinaţie, scop şi principiu de viaţă păreau să nu aibă. În ochii publicului,
desigur. În zadar începuse să se contureze un alt gen de cinema. Bună!
Ce faci? (2010) al lui Alex Maftei era din start o gură de aer în
peisajul cinematografiei naţionale, o comedie cu suficient potenţial de public.
Cifrele oficiale spun că, în final, doar 9.936 de oameni l-au văzut. S-a
comentat foarte mult şi suficient de elaborat pe seama faptului că succesul
detaşat al producţiei Garcea şi oltenii (2002, regia Sam
Irvin) spune foarte multe despre calitatea şi gustul publicului – peste 34.000
de spectatori în primul weekend şi peste 230.000 la finalul distribuţiei în
cinema. Dar uităm ce s-a întâmplat de fapt înainte de anii 2000, atunci când, e
drept, existau mult mai multe cinematografe în orăşelele de provincie, iar
distribuţia ca la carte a unui film număra cel puţin 100 de copii. A
doua cădere a Constantinopolului (1994) a fost văzut de peste 1.300.000
de spectatori. În 2013, un film românesc poate ajunge să fie distribuit în 40
de copii. Poate e greu digerabil să analizezi o serie de cifre în condiţiile în
care maşinăria marketingului american este extrem de prezentă, publicul interacţionează
insuficient sau mai deloc cu premierele româneşti. Titanic a avut peste
1.200.000 de spectatori, iar Avatar aproape 900.000. Da, cam
acestea ar fi recordurile în materie de public de cinema. Şi continuăm să
vorbim de România, desigur.
Încetul cu încetul, s-a ajuns la concluzia că
trebuie să interacţionezi altfel cu publicul atunci când vine vorba de
campaniile de promovare. Dacă nu ai un premiu care să îţi susţină întreaga
construcţie de marketing (ca în cazul lui 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, în
2007), trebuie să apelezi la artificii de comunicare. Despre oameni şi melci (2012)
a dovedit că se poate.
2013 a început în forţă, cu o campanie
atipică pentru ceea ce însemna un film românesc. Dincolo de tagline-ul „Susţine România la Berlinală!“ pentru Poziţia copilului, s-a reuşit promovarea unuia dintre
cele mai importante festivaluri de film ale începutului de an. Dacă, până acum,
Oscarurile şi Cannes-ul erau repere esenţiale, de acum înainte şi Berlinala
intră în conştiinţa publicului românesc. Succesul ulterior al filmului (39 de săptămâni
în cinema şi aproape 118.000 de spectatori) a funcţionat pe principiul bulgărelui
de zăpadă. De la un anumit moment, ajunsese să funcţioneze de la sine, ca prima
producţie românească pe care nu trebuie să o ratezi.
În mod excepţional,
2013 a fost un an aglomerat cu premiere româneşti: Domestic, Killing
Time, Love Building, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism,Funeralii fericite, Mamaia, Sunt o babă comunistă, Rocker,Câinele japonez, Lupu, Roxanne, La limita de jos a
cerului, Déjà-vu, O vară foarte instabilă, Domnişoara Christina. O perioadă
extrem de încărcată şi delicat de manageriat mai ales atunci când actorii jucau
în două producţii (Şerban Pavlu în Roxanneşi Câinele japonez).
Love Building a fost o altă
surpriză plăcută: o comedie a cărei acţiune are loc într-o tabără menită să
„repare“ relaţiile de cuplu ajunse într-un moment critic. 14 cupluri ajunse în
impas ajutate de trei psihoterapeuţi – interpretaţi de Dragoş Bucur, Alexandru
Papadopol şi Dorian Boguţă. Un experiment reuşit în materie de casting – actori
neprofesionişti, elevi ai şcolii de actorie deschise de cei trei menţionaţi mai
devreme. După o proiecţie în avanpremieră în cadrul Zilelor Filmului Românesc
la TIFF, filmul a fost văzut în primul week-end al premierei din septembrie de
10.000 de spectatori. Practic, Love
Building a reuşit să îmbine cele mai căutate ingrediente: umor, scenariu
fresh, actori în vogă, muzică la modă (coloana sonoră powered by Grimus), alt gen de viziune asupra cinemaului. A funcţionat
de minune!
Iar lucrurile nu s-au oprit aici: Domnişoara
Christina a fost primul horror românesc, ecranizare a celui mai
apreciat scriitor român, Mircea Eliade. Nu un horror în dulcele stil clasic
american, dar un film care a accelerat pe suspans, s-a folosit de coloana sonoră,
de actori celebri şi de una dintre cele mai misterioase nuvele ale lui Eliade.
Campania de promovare „ţi-e frică?“ a
debutat cu o serie de teasere care
promiteau un altfel de Halloween (premiera în cinematografe a fost la 1
noiembrie) a reuşit să creeze un serios val de simpatie în jurul filmului.
Trailerul lansat cu două săptămâni înaintea primelor proiecţii oficiale a
devenit viral într-un timp foarte scurt.
Poate nu
suntem în măsură să vorbim de o reţetă de succes în materie de distribuţie şi
promovare a filmului românesc. Un lucru este sigur: nu trebuie să îţi
desconsideri ori să îţi subestimezi publicul. Trebuie să ai răbdare şi energie
pentru fiecare film în parte. Fiecare lansare presupune o călătorie intensă până
la traseul în cinematografe. Şi, la fel ca în producţia de film, distribuţia
este o muncă de echipă: de la producător la regizor şi actori, de la publicist
până la coordonatorul de campanie. Fiecare detaliu contează pentru a ajunge
înaintea publicului aşa cum se cuvine. Un lucru e sigur: filmul românesc de
calitate recucereşte publicul.