O
aspiraţie veche a oamenilor de teatru din ţară s-a realizat în urmă cu ceva timp.
Teatrele din provincie au acum un loc al lor în Capitală, în care îşi pot
prezenta nestingherite producţiile: Teatrul Teatrelor. De la bun început
trebuie felicitat directorul Teatrului de Comedie, George Mihăiţă, pentru râvna
pe care a depus-o ca acest proiect să se materializeze.
Teatrul
Teatrelor este amenajat la Romexpo, într-o sală de lângă celebra Rotondă, străjuită
de două siluete caracteristice ale României de azi: fosta Casă a Scânteii,
simbolul statului comunist ceauşist, şi clădirea hotelului Pullman, simbol al
noilor realităţi obţinute după revoluţia din Decembrie ‘89. Scena aşteaptă
spectacolele teatrelor din ţară, dar, spre surprinderea mea, de la inaugurarea
spaţiului de cultură, în 2011, n-am aflat ca măcar un teatru de provincie să-l
fi folosit. E adevărat că este relativ departe de centru, se ajunge foarte
greu, dar iubitorii de teatru pot veni aici cu maşinile personale, pentru care
există spaţii de parcare amenajate. De altfel, aici se joacă încă din 2011
producţia Teatrului de Comedie: Femeia care şi-a pierdut jartierele.
Despre
autorul piesei, prolificul dramaturg francez Eugen-Marin Labiche (1815–1889),
scriu invariabil mai toate istoriile literaturii franceze. Autor a peste o sută
de piese, comedii, vodeviluri (unele compuse în colaborare cu alţi scriitori),
este un fin şi lucid observator al moravurilor micii burghezii din vremea celui
de-al doilea imperiu şi de la începutul celei de-a treia republici. Celebru în
epocă pentru arta sa de a încâlci şi de a descâlci iţele şi intriga pieselor
sale, Labiche a creat adevărate capodopere sau mici bijuterii de tehnică şi artă
teatrală, care au prilejuit multor teatre şi multor actori enorme succese de
public. Piesele lui s-au aflat permanent în repertoriul celor mai multe teatre
din lume, inclusiv cele din România. O pălărie
de pai din Italia (Un chapeau de paille din I.) a devenit în româneşte Pălăria florentină. Spectacolul lui
Lucian Giurchescu, cu Cornel Vulpe în rolul principal, montat în 1965 la fostul
teatru din Giuleşti, a făcut mii de reprezentaţii. Ulterior, a fost refăcut de
Tudor Mărăscu cu altă distribuţie, mai tânără, jucându-se în continuare cu
acelaşi mare succes. Cu titlul scurtat, doar Pălăria, şi cu G. Mihăiţă în rolul principal, Horaţiu Mălăele a dat
o interpretare originală piesei. Trunchiată, „măcelărită“, după un obicei
patentat de regizor, s-a jucat doar câteva stagiuni. În prezent, pe scena
Teatrului Bulandra se joacă Voiajul
domnului Perichon, care va face obiectul unei viitoare cronici.
Femeia care şi-a pierdut jartierele e doar o comedioară inocentă, pe care
Silviu Purcărete o transformă într-un excelent spectacol modern, insolit sub
toate aspectele. Marele regizor este autorul unor grandioase, uneori sângeroase,
spectacole în ţară şi în străinătate (Piaţeta,
Danaidele, Richard III, Ubu Roi cu scene din Macbeth, Titus Andronicus, Faust).
De această dată, eforturile sale sunt susţinute de doi actori foarte talentaţi:
George Mihăiţă şi Horaţiu Mălăele, secondaţi de două actriţe pe măsură (joacă
alternativ Mihaela Teleoacă şi Dorina Chiriac). Cu personalităţile lor
debordante, actorii din distribuţie au reuşit să umple până la refuz scena,
care taie sala în două, fiind amplasată chiar în mijloc, paralel cu rândurile
de scaune.
Deşi
evoluţiile actoriceşti au făcut o veritabilă concurenţă clovnilor de la Circul
Globus, mai tot timpul spectacolului se simte că marele regizor s-a simţit
oarecum stânjenit, neavând la dispoziţie pe scenă decât trei actori, în locul
cohortelor de actori din unele dintre spectacolele sale (Danaidele). Dacă ai
trei actori, cu ei este obligatoriu să defilezi! Şi, într-adevăr, a defilat
spectaculos. N-a lipsit niciunul din ingredientele comediei bufe: nici
bastonada, nici dulapul în care eroinele îşi ascund iubiţii, nici
omniprezentele tarte cu frişcă aruncate şi încasate din abundenţă, nici alunecările
pe un parchet bine lustruit şi, desigur, nici necesarele sperieturi, pentru
care există o anumită artă. Aparent o sperietură e cel mai uşor lucru din lume
de realizat. Doar aparent. Pentru o sperietură bufă care să pară adevărată îţi
trebuie, după părerea specialiştilor, adică a criticologilor, masteranzilor şi
doctoranzilor în teatrologie, multă imaginaţie. Există sperieturi simple,
duble, triple, în cascade, cu vorbe sau mute şi încununarea lor: sperietura…
mortală!
Există,
în folclorul teatral, o glumă cu un bătrân actor care învăţase într-un
conservator particular de pe vremuri doar câteva trucuri, cum ar fi: cum să
intri şi să ieşi din scenă, cum să nu te loveşti de mobile şi, mai ales, cum să
te sperii. Aşa că, într-o zi, la repetiţia pentru o piesă modernă, ascultând
indicaţiile savante pe care i le dădea un tânăr regizor supraşcolit despre
trama şi supratema piesei, despre
conflict şi catharsis, l-a întrerupt spunându-i: „Lasă chestiile astea, mie să-mi spui de cine să mă sperii în piesa
asta!“.
Adaug
doar că şi G. Mihăiţă, dar şi H. Mălăele s-au speriat bine, chiar excelent, cu
mult talent, la vederea jartierelor Mihaelei Teleoacă (scenă pe care am văzut-o)
sau ale Dorinei Chiriac (scenă pe care n-am văzut-o, dar pe care presupun că au
executat-o la fel de conştiincios).
Mărturisesc
că am avut o seară de teatru de cea mai bună calitate, un regal de haz
debordant, în care deseori am râs cu lacrimi privindu-mi colegii cu simpatie
nedisimulată, mândru că sunt contemporani cu ei. Mă întreb necontenit dacă eu aş
putea să mă sperii tot atât de bine ca ei. Dar trebuie să încetez cu laudele,
ca să nu fiu bănuit că vreau să mă pun bine cu directorul Teatrului de Comedie,
deoarece, ca orice român onest, sunt şi eu autorul unor piese de teatru, tipărite
în volumul „Şase piese în căutarea unui teatru!“. Dacă vreţi să râdeţi în
cascade, mergeţi să vedeţi Femeia care şi-a
pierdut jartierele. Nu veţi regreta. Iar mie, uraţi-mi succes!