„Există atâtea feluri de a vedea şi atât de
puţine de a privi“, spunea Marcel-G. Lefrancq. Cu acest citat se deschide
catalogul expoziţiei Suprarealismul cotidianului, deschisă
la Muzeul Naţional de Artă a României, la 26 septembrie.
Lefrancq vedea.
Fotografia artistului belgian pendulează între
spontan şi premeditat, între ludic şi grav, mergând de la colaje realizate prin
pre-poziţionarea unor obiecte pentru a fi fotografiate până la alegeri neaşteptate
de subiecte sau de unghiuri. Nimic nu e banal pentru Lefrancq, orice obiect
poate spune o poveste, ai nevoie doar de imaginaţie.
Cele şaizeci de fotografii alb-negru expuse în
sălile Kretzulescu sunt împrumutate până la 18 ianuarie de Muzeul fotografiei
din Charleroi (Belgia). Toate vorbesc, în coduri diferite, despre o lume
imaginară complexă, o lume care poate servi oricând drept refugiu din faţa
banalităţii cotidianului. Iar cheia spre acea lume pare tocmai acest derizoriu
cotidian.
Fotografia fixează hazardul, incertitudinea,
întâmplările fericite, misterul, surprizele unor momente ce par egale. Lefrancq
foloseşte rar supraimprimarea, dar întotdeauna cu efect benign. La fel şi
solarizarea şi intervenţiile directe pe film, precum zgârierea sau alte procese
mecanice prin care o imagine este creată fără a folosi aparatul foto. Le aplică
însă tot timpul, plecând de la imagini inspirate din realitate. Sunt tehnici pe
care le-a utilizat doar temporar, abandonându-le apoi pentru a căuta noi şi noi
posibilităţi.
Artistul belgian devine fotograful oficial
al suprarealiştilor din regiunea Hainaut, în 1939. Dacă este de acord ca în
acest cerc să experimenteze cu diferite tehnici fotografice pentru a le înţelege
mecanismele (solarizarea, fotograma), nu se poate totuşi îndepărta de
subiectele mai spontane, de fotografia umanistă. Lefrancq nu a fost
suprarealist atât prin tehnică, cât prin spirit: „realitatea devenită fantastică
prin viziune“, explică Xavier Cannone, directorul Muzeului fotografiei din
Charleroi.
Duşmanul,
o fotografie realizată în 1935, este imaginea unui ţânţar surprins nemişcat pe
un zid, pe care Lefrancq îl luminează cu răbdare cu ajutorul unei lanterne, lăsând
un timp îndelungat de expunere, după cum explică notele ce însoţesc negativul.
Este o surprinzătoare mostră a miraculosului pe care fotografia îl descoperă în
nimicuri.
Unele dintre lucrările expuse la MNAR sunt
peisaje, majoritatea urbane şi nocturne. Au o poezie implicită, dar discretă şi
întunecată. Sunt uşor de ghicit influenţele cinematografice. Privindu-i portretele, simţi că au fost
realizate într-un climat de încredere cultivat de fotograf în relaţia cu
modelul. Portretul unui bătrân miner din 1936 aproape că te bântuie prin
sinceritate, aproape că simţi ridurile şi poverile
personajului.
Nudul feminin este studiat pentru volumele
sale, subliniate, ca şi portretele, prin iluminarea artificială puternică. În Sculptură, nudul se iveşte dintr-o
draperie şi se aseamănă cu o statuetă adusă de valuri.
Un autoportret expus la Bucureşti pare
complet compatibil cu imaginea unei personalităţi boeme, curioase şi reflexive
pe care ţi-o construiesc celelalte fotografii din expoziţie.
