Noi suntem ceea ce
creierul nostru vrea să fim. (Henry Marsh, Chirurgul englez)
Ştirile
despre apocalipsă sau sfârşitul calendarului mayaş au devenit o profitabilă şi
bombastică strategie de marketing, care îşi permite să vândă orice: de la
cadouri de Crăciun, petreceri de Revelion ori excursii în lumea largă, până la
cupoane pentru Rai (o superofertă
promovată de Biserica Catolică din Assisi). În mintea şi închipuirea comercianţilor,
nu există un moment mai potrivit şi prielnic pentru a promova aşa-zisele
chilipiruri. Nu aş putea rata momentul de glorie pentru a promova câteva filme
care merită toată atenţia şi tot interesul. Pentru că sunt frânturi de viaţă
în care ne regăsim cu toţii, de care ne e teamă să vorbim, care poate nu ne
schimbă radical viziunea asupra modului de a fi, dar cu siguranţă acţionează
profund în noi, în fiecare dintre noi. Pentru că, în mintea mea, acest sfârşit
al lumii nu înseamnă altceva decât înstrăinarea de noi, însingurarea în
propriile gânduri. Nu sunt cele mai vesele poveşti, altfel unde ar fi farmecul
vieţii ce se măsoară în jumătăţi de oră?
În
urmă cu vreo patru ani, am descoperit-o pe Ursula Meier, o regizoare
franco-elveţiană care explora într-o manieră fascinantă limitele umane,
punctând conotaţii politice şi morale, în imagini sterilizate care spuneau mai
mult decât orice. Acasă (2008) vorbea
despre o familie care îşi ducea existenţa pe marginea unei autostrăzi proaspăt
inaugurate. O lume întreagă văzută prin ferestrele unei case ce încet-încet se
transformă într-un buncăr de apărare. O metaforă fascinantă despre haosul
lumesc în care trăim. Anul acesta, a revenit la Berlinală cu un film la fel de
puternic – L’enfant d’en haut/Sora (premiat
de altfel cu Ursul de Argint). O poveste despre graniţele umane, dar la un alt
nivel: Simon (Kacey Mottet Klein), un puşti de 12 ani, trăieşte într-un orăşel
de munte, împreună cu sora sa, Louise (Lea Seydoux), inconştientă şi lipsită de
simţul răspunderii, străduindu-se să îşi asigure minima existenţă. Şterpeleşte
schiuri, mănuşi, ochelari de pe întreaga pârtie, pentru a le vinde ulterior şi
a cumpăra cele necesare supravieţuirii. Este un puşti atât de isteţ şi inventiv
încât te amuză şi întristează deopotrivă prin strategia lui. Dar dincolo de
toate astea, Meier radiografiază diferenţele şi contrastele crude dintre bogăţia
celor care vin să îşi petreacă vacanţele în staţiunea montană şi sărăcia fragilă
a celor doi copii. Sus, în vârful muntelui, cerul e senin, soarele străluceşte,
în vreme ce, jos, camera murdară – pe care cei doi o numesc „acasă“ – este
luminată sordid şi gri. Meier are un dar aparte în a construi drama familială.
Un copil de 12 ani, maturizat înainte de vreme, pe post de mamă, tată, familie
pentru sălbatica şi iresponsabila soră. Un film despre dragoste, supravieţuire,
asumarea riscurilor şi a responsabilităţilor.
Dacă
vă sună mult prea trist filmul Ursulei Meier, putem merge spre o altă zonă: My
week with Marylin/O săptămână cu Marylin, cu Michelle Williams în rolul principal, genul de film biografic
despre celebra artistă, o poveste care merge oricând, în orice condiţii. Cu o
viaţă scurtă în cinematografele din România, filmul s-a lansat pe dvd şi nu
este deloc de neglijat – explorează elegant şi cu multă emoţie şapte zile din
complicata viaţă a lui Marylin.
Un
alt film care vorbeşte despre sterilitatea existenţei, despre înstrăinarea în
familie, despre oameni care se tem să se ataşeze este filmul lui Steve McQueen,
premiat la Festivalul de la Veneţia în urmă cu un an – Shame/Ruşinea. Michael
Fassbender din rolul principal este o adevărată descoperire: un bărbat
incapabil să iubească, deşi suferă precum un câine, trăieşte drama unei boli
cumplite – dependenţa. Un om care nu ştie să-şi trăiască intimitatea şi duce cu
el povara ruşinii. Fassbender se pierde în rolul lui Brandon, iar Carrey Mulligan,
este halucinantă în rolul surorii care încearcă să îl salveze şi să şi-l
apropie. Veţi vedea cea mai frumoasă (deopotrivă tristă) şi emoţionantă
interpretare a melodiei New York, New
York. Merită să-l căutaţi!
Şi
pentru că topul acesta e unul atipic, nu pot trece cu vederea unul dintre
documentarele care vă va modifica percepţia despre lume: Chirurgul englez este unul dintre cele mai apreciate,
proaspăt lansat pe dvd în cursul lunii noiembrie. Proiectat şi premiat într-o
mulţime de festivaluri din jurul lumii, inclusiv în programul One World
România, filmul lui Geoffrey Smith, îl urmăreşte pe Henry Marsh, un
neurochirurg englez care a ajutat în scop caritabil pacienţi ucraineni aflaţi
în stadii mai mult sau mai puţin terminale. Documentarul, deopotrivă emoţionant,
impresionant şi sfâşietor, ne aminteşte de Moartea
Domnului Lăzărescu: de această dată avem înaintea ochilor şi minţilor
sistemul medical ucrainean, la fel de problematic, fără prea multe resurse,
care periclitează vizibil şansele pacienţilor săi – „chirurgia nu înseamnă doar
altruism raţional. E un sport violent, un fel de acţiune căzăcească, un act
ucrainean de eroism“. Este unul dintre filmele care îţi provoacă mâhnire surdă şi
dureri fizice, pentru ca în final să îţi aducă sublima iluminare. Henry Marsh
este unul dintre cei mai minunaţi oameni de pe pământ, iar când spun asta nu
exagerez absolut deloc: „Chirurgia e o treabă riscantă, dar neurochirurgia este
de o sută de ori mai riscantă. E o răspundere, o răspundere morală. (…) Cum poţi
să vezi o fetiţă care moare câte puţin din cauza unei tumori craniene, teoretic
curabilă, fără să faci nimic? Cum poţi să-i spui: du-te şi mori? Ar trebui să faci ceva, indiferent de costuri sau de
riscuri“. Mare parte din lucrul cu oamenii care nu puteau fi operaţi însemna
oferirea de speranţă atunci când, de fapt, nu mai exista nicio speranţă. Şi
astfel, Henry Marsh şi medicul ucrainean Igor făceau tot ce le stătea în putinţă
să evite adevărul, încercând să nu mintă. Cel mai dificil şi dureros lucru!
Teoria lui Marsh salvează o lume întreagă de la orice idei ori zvonistică
puerilă despre apocalipsă: atunci când timpul nu mai are răbdare, ar fi bine să
ne gândim ce putem face pentru a îmbunătăţi lumea, nu pentru a o schilodi: „Nu ştiu
dacă o să mă gândesc la ceva când o fi să mor. Dar aşa cum văd lucrurile acum,
cred că ceea ce contează cel mai mult e că am încercat să-l ajut pe Igor şi pe
pacienţii lui… Ce-am fi dacă nu i-am ajuta pe ceilalţi? Nimic. Absolut nimic“.
Un gând care transmite mai mult decât o mie de alte nimicuri…
La
mulţi ani! Să aveţi un An Nou liniştit!