A fost, timp de peste trei decenii, directorul Spitalului „Sf. Luca“ din Capitală. În acea zi, discuta cu Claudia Laslo, în direct, la radio. Era cunoscutul gerontolog şi geriatru, dr. Constantin Bogdan. Avea multe de spus. Era 15 iunie, Ziua mondială de luptă contra relelor tratamente asupra persoanelor vârstnice (dar presa noastră, cu excepţia săptămânalului „Viaţa medicală“ şi a emisiunii „A şti pentru a trăi“, de la Radio România Cultural, nu-şi amintea de ea). În studio se afla şi domnul Asztalos Csaba, preşedintele Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării. Dânsul mărturisea cinstit: „Nu reuşim să respectăm această categorie de cetăţeni“.
Doctorul spunea că presa însăşi are o parte bună şi o parte rea. Partea bună: presa sensibilizează publicul, dezvăluind relele tratamente aplicate vârstnicilor. Partea rea: există jurnalişti care jignesc vârstnicii cu expresii ca: „Matusalem votează“, sau care promovează îndemnuri „filiale“ gen: „hai mai repede, tataie!“. Astfel de ieşiri agravează percepţia socială negativă asupra omului vârstnic, considerat conservator, bolnav, dependent, o veritabilă „frână“ care împiedică dezvoltarea. Când, de fapt, am avea stringentă nevoie de experienţa şi de înţelepciunea bătrânilor, de un Sfat al Înţelepţilor pe lângă autoritatea statului. (O aluzie la problema frânghiei de nisip pe care tinerii n-au putut s-o rezolve cândva fără ajutorul vârstnicilor?) Aidoma rasismului, sexismului, „agismul“ – discriminarea pe criterii de vârstă înaintată –, este şi el condamnabil. La Paris, sub egida UNESCO, s-a discutat recent „Responsabilitatea socială şi sănătatea“. A reieşit că medicina bătrânului e una minimală, că dializa, de exemplu, este refuzată persoanelor de peste 60–65 de ani.
Bun teoretician, domnul Asztalos Csaba arată că, în preocupările Consiliului, oricare cetăţean îşi găseşte locul. Dar e limpede: angajatorul n-are dreptul să angajeze pe criterii de vârstă, ci doar pe criterii de capacitate şi potrivit stării de sănătate. Şi totuşi: pentru femei, la 40 de ani încep problemele, iar pentru bărbaţi – la 45.
Pe lângă minori de ocrotit, arată în continuare doctorul, ar trebui să avem şi bătrâni de ocrotit.
Comentariul domnului Asztalos e trist şi întristător: da, concurenţa asupra resurselor creşte. Da, tinerii, copiii şi persoanele în vârstă suferă. Un exemplu de abuz grav asupra vârstnicilor este şi deposedarea abuzivă de locuinţe. 10–15% din bătrâni sunt abuzaţi în acest fel, dar nu reclamă, de frica represaliilor. Moderatoarea, îngrijorată: „Se poate reglementa o asemenea situaţie, domnule Asztalos?“. Răspunsul are un substrat depresiv: „Din păcate, vârstnicii înşişi încheie foarte uşor asemenea contracte. Nu avem cultura consultării unui avocat în astfel de situaţii. Chiar tutorele săvârşeşte abuzuri, adesea...“.
Concluzia ascultătorului de radio e o veche recomandare: dacă vrei să se facă ceva, fă; dacă vrei să nu se facă – numeşte o comisie (sau un consiliu naţional?...) să găsească soluţii. Mai nou, se spune şi: „Fă o comisie din cel mult trei specialişti, dintre care doi să fie mereu absenţi“.
