Dalila
la care ne referim este un cal alb, nu frumoasa frizeriţă a prea somnorosului
judecător Samson, a cărei foarfecă îl jefuia pe acesta nu doar de plete, ci şi
de puterile miraculoase pe care le avea „implementate“ în ele. Calul Dalila
este angajat cu acte în regulă la Jandarmeria Română şi beneficiază de un călăreţ
aparte. De Ziua României, calul
defilează păşind impunător, elegant şi disciplinat la paradă, chiar dacă,
potrivit opiniei expertului pe care îl duce în spinare (unul de necontestat în
echitaţie), există şi împrejurări în care comportamentul calului faţă de
colaboratorii apropiaţi mai lasă de dorit. „Nu poate orice copil să se înţeleagă
cu Dalila“, opinează fetiţa de zece ani, cu o bogată experienţă în ce priveşte
caii, călăria şi pe Dalila, cu care s-a împrietenit atât de strâns încât au
trecut împreună, la 1 decembrie, pe sub Arcul de Triumf. Fetiţa, îmbrăcată
într-o sărbătorească uniformă de jandarm (pentru că e „colega“ tuturor
jandarmilor din România, nu numai a celor doi, o tânără şi prietenul ei, care o
încadrează pe alţi doi cai albi şi îi sunt copilului mereu aproape), dă
interviuri degajate, inteligente, zâmbeşte calm şi înţelept în faţa camerelor
de luat vederi.
Un
alt copil care s-a bucurat de o mediatizare intensă la televiziune, în acea zi,
dar şi în următoarele, era mai tânăr decât „jandarmul“ de mai sus: un preşcolar
frumuşel, simpatic, însoţit de o mult prea isteaţă bunică, în faţa unor echipe
de filmare care nu cunoşteau copiii sau îl cunoşteau prea bine pe acesta, ca şi
pe bunica lui. Pentru că bunica îi sugera, vorbă cu vorbă, nepotului ce şi cum
să răspundă la întrebările reporterilor. Jurnaliştii se amuzau teribil când puştiul
spunea că vrea să „se facă“ preşedinte. „Preşedintele ţării“, preciza bunica.
„Preşedintele ţării“, repeta cel mic. Apoi declara (bunica spunea şi nepotul
repeta conştiincios) că gazetarii postului căruia tocmai îi dădea interviul
sunt „inteligenţi şi deştepţi“. Le şi rostea numele (bunica, mai întâi, îl amintea
pe fiecare dintre cunoscuţi, iar mica lui voce repeta ca un ecou). Spre
deosebire de reacţiile pline de încântare ale unui şir de prezentatori şi
realizatori, care reluau reverberat, la ore diferite, duetul celor două generaţii,
la telespectatorul neangajat familial în problemă se declanşa alergia la
metodele dictatoriale, antieducative şi la fanii acestora. Un gând liniştitor:
puştiul nu va face în viaţa lui ce-i spune acum bunica, fie că-i surâde ideea
(bunica nu va fi mereu cu el ca să-i spună pas cu pas ce are de spus şi de făcut),
fie că nu-i surâde, adică nu vrea să stea „sub papuc“, ci să fie el însuşi.
Nu ştiu
de ce cred adulţii că drăgălaşii aflaţi în custodia lor se cer ghidaţi cu atâta
dăruire inutilă, ba chiar periculoasă, pentru că micşorează încrederea
copilului în el însuşi. Slavă Domnului, totuşi, că nu toţi adulţii procedează aşa!
Părinţii „jandarmului“ de mai sus păstrează distanţa legală faţă de fetiţa lor.
Şi alţi părinţi o fac cu succes. Altfel, n-am fi putut urmări uimiţi, cu un alt
prilej, la televiziune, un şcolar mic (o fetiţă, de fapt, dar să nu-i nedreptăţim
pe băieţi, pentru că între ei se găsesc numeroase exemple asemănătoare), într-o
incursiune pe care ne-o propunea în lumea particulelor elementare, ca să înţelegem
cât de cât ce anume îl neliniştea în legătură cu… bozonul Higgs, aşa-numita (de
către gazetari îndeosebi) „particula lui Dumnezeu“. Marea lui speranţă, a
copilului, era că, nu peste mulţi ani, la noi, la Măgurele, unde se construieşte
cel mai mare laser din lume, se va putea proba existenţa misterioasei particule
pe care cei de la CERN o susţin, cu un grad înalt de certitudine. Ştiaţi, nu?
Am ascultat cu încântare aceste spuse ale unui şcolar mic – fără adulţi prin
preajmă.
Nici el şi nici alţi copii, prezenţi sau
neprezenţi pe ecrane, n-au nevoie să „se facă“ preşedinţi ca să fie ei înşişi.
Poate că şi bunica cea isteaţă va înţelege până la urmă cum stau lucrurile cu
copiii (rog reporterii s-o ajute) şi, spre deosebire de Dalila din poveste, îi
va lăsa nepotului pletele.
