Vineri, 13 iunie, uşa de pe strada Drumul
Taberei nr. 4–6 a făcut trecerea dinspre căldura şi şantierul Capitalei spre
lumea calmă şi armonioasă a poeziei. Fundaţia Cultural Umanitară „Henri Coandă“
a găzduit întâlnirea cu Paula Romanescu,
poetă, prozatoare şi traducătoare. Paula Romanescu şi-a făcut griji că nu se
va putea concentra, după cum am aflat mai târziu, însă cuvintele au venit
firesc, şi mai ales în versuri, în liniştea pe care nici sunetul aparatului de
fotografiat nu îndrăznea să o tulbure. „Venirea ta n-aduse niciun adaos lumii“
(Omar Khayyam), „Doamne, dacă-mi eşti prieten,/Nu-mi mai otrăvi ursita“
(Spiridon Popescu), „Doctore, simt ceva mortal/Aici, în regiunea fiinţei mele“
(Marin Sorescu).
„Când avem în limba română astfel de
minuni, mai avem noi dreptul să spunem că suntem un popor mic şi neînsemnat?“,
a întrebat Paula Romanescu, motivându-şi astfel eforturile de a traduce pentru
francezi din Eminescu, Blaga, Bacovia, Arghezi, Caragiale şi alţii. Mai presus
de orice însă, scrierile Paulei Romanescu sunt parte din „încercarea fiecăruia
dintre noi de a da sens acestei întâmplări numită viaţă“. Tot la capitolul
traduceri, Paula Romanescu a realizat în 2012 antologia de poezii publicate în
închisori „Unde sunt cei care nu mai sunt?“/„Où sont-ils, ceux qui n’existent
plus?“ şi a tradus din Omar Khayyam. A coordonat volumul „La Roumanie vue par
les franÎais d’autrefois“, premiat la Salonul de Carte de la Paris, a scris
poezie – „101 Poeme“ –, iar dintre cele mai recente lucrări în proză menţionăm
„Întâmplarea ca o viaţă de om“ (2014), „Zăvor de iarbă“ (2012) şi „Ecoul
umbrelor“ (2011). Paula Romanescu este membră a Uniunii Scriitorilor, distinsă
cu titlul Meritul cultural în grad de cavaler al Academiei Europene de Ştiinţe,
Litere şi Arte şi colaborator al „Vieţii medicale“.
Întrebarea „Dar pe ce lume trăiţi
dumneavoastră, doamna Paula Romanescu?“ a venit din public, din partea unui
coleg poet. „Nu vedeţi că l-au închis pe Eminescu în debara? Ne faceţi să ne
îndrăgostim din nou de Eminescu, să ne-aducem aminte de el, iar asta le provoacă
unora frisoane“. Dialogul a continuat în versuri, anticipând aniversarea din 15
iunie (125 de ani de la moartea lui Eminescu).
Împreună cu cei de faţă, scriitoarea a retrăit
momente din viaţă şi a mărturisit că prima şi cea mai personală critică literară
pe care a primit-o vreodată, critică de care a ţinut şi ţine cont, a venit din
partea mamei sale, în 1993. Primise un premiu la Paris şi „ce face un copil
cuminte când primeşte o coroniţă? Se duce la mamă să îl mângâie pe frunte şi să
găsească acolo spinii de mai târziu“. Dar mama nu a găsit nici spini, nici
coroniţă. A mângâiat-o şi i-a spus „Ce slabi trebuie să fi fost ceilalţi...“.
Autoarea a evocat şi paradisul de la Ţuţuleşti (Argeş), locul natal, unde casa
părintească şi-a pus „zăvor de iarbă“ atunci când părinţii nu au mai fost, aşa
cum prevestise mama.
Nu în ultimul rând, „am aşezat o parte din
munca mea din ultima vreme între doi mari protectori ai sufletului meu,
neuitatul meu soţ, Gheorghe Romanescu, [...] şi cea mai frumoasă creaţie a mea,
Adina Romanescu. Între timp, am aflat că se mai şi moare“, a spus scriitoarea.
În final, din public a venit aprecierea că parcă niciodată mai mult ca atunci,
omul polifonic care este Paula Romanescu nu a avut mai mult tact şi firesc.
