Ca de obicei, Ziua mondială a sănătăţii – anul acesta sub
sloganul „Îmbătrâneşte sănătos“ – a fost marcată printr-un concert deosebit susţinut
de Orchestra medicilor, optând să colaboreze – poate tocmai pentru a sublinia
ideea „tinereţii fără bătrâneţe“ – cu solişti care, la vârsta adolescenţei, s-au
remarcat deja ca interpreţi cu un potenţial aparte.
De altfel, şi repertoriul ales a purtat amprenta exuberanţei
sau lirismului specific tinereţii spirituale, debutând, cu acelaşi Iosif Ion
Prunner la pupitru, cu uvertura la opera Ruslan şi Ludmila de
Glinka, urmată de Concertul nr. 20 de Mozart (de ce elegantul program de sală nu
preciza că partitura este scrisă pentru pian şi orchestră, sincer nu am înţeles),
protagonistă fiind foarte tânăra Maria Diana Petrache, o adevărată
revelaţie pentru publicul numeros aflat în sala Ateneului Român (poate tocmai
de aceea a aplaudat după fiecare parte a lucrării…). Am apreciat nu doar tuşeul
rotund şi tehnica sclipitoare, ci mai ales fluenţa discursului şi înţelegerea
stilistică, pe lângă siguranţa relaţionării cu ansamblul şi paleta coloristică
diversă, cu planuri expresive bine reliefate, cu un dozaj atent în rezolvarea
pasajelor în forte sau a secvenţelor delicate, fără excese, dar cu strălucire şi
anvergură, ceea ce în Mozart este dificil de realizat. Iar bisul a fost o
prelungire a stării de calmă sensibilitate, pianista meritând pe deplin ovaţiile
îndelungi, primite cu liniştea uşor rezervată a unui interpret matur şi stăpân
pe emoţiile sale. Cu siguranţă însă, tatăl său, apreciat contrabasist, aflat de
asemenea pe podium, a trăit intens acel debut de succes sub cupola Ateneului,
de bun augur pentru fiica sa, având toate datele afirmării într-o carieră
importantă.
După pauză am descoperit un alt elev de real talent – Aaron
Cavassi – la rândul său fiul cunoscutului violoncelist Dan Cavassi,
colaborator permanent al Orchestrei medicilor; tânărul violonist a optat pentru
Concertul nr. 2 de Bruch, bine ales pentru vârsta şi nivelul său de pregătire, etalând
astfel o tehnică performantă şi un sunet plin, luminos, dar şi capacitatea de a
contura fraze frumos arcuite, de a susţine logic demersul solistic, evitând
sublinierea romantic-sentimentală la care poate predispune partitura. Dacă în
acel Concert i-am apreciat expresivitatea şi nuanţarea adecvată, în bisul bachian
aş fi sperat să nu se rezume doar la parcurgerea mecanică a scriiturii
solicitante, privită probabil ca o demonstraţie de îndemânare, aspect care, cu
siguranţă, se va atenua odată cu experienţa şi trecerea anilor.
Rămânând în atmosfera „de bine“ creată de celebrele
pagini interpretate la cote uneori spectaculoase, Orchestra medicilor a încheiat
seara cu Simfonia nr. 8 de Beethoven, încărcată de vivacitate şi de relaxare
sufletească, atât de rar întâlnită în muzica frământată a titanului. Trecând peste
micile scăpări de la suflători sau corzi, ansamblul a oferit acel opus cu
pasiunea şi investirea afectivă bine ştiută şi constant apreciată, trădând totuşi
faptul că, probabil, în repetiţii s-a acordat atenţie prioritar
acompaniamentelor, lucrând mai puţin la finisarea detaliilor din Simfonia pe
care medicii-artişti au cântat-o adesea. De ce spectatorii au reînceput să
aplaude la finalul fiecărei părţi, deşi în Concertul pentru vioară păreau să fi
înţeles că îşi pot exprima entuziasmul abia după ce se termină partitura,
pentru mine rămâne un mister…
Important este faptul că, deşi
destul de extins ca durată, programul prezentat a avut un impact puternic, cei
din sală bucurându-se şi de farmecul muzicii şi de calitatea interpretării,
primind astfel un dar „de suflet“ în prag de Florii sau chiar de Paşti, onorând
totodată – măcar sufleteşte – dorinţa şi speranţa de a „îmbătrâni sănătos“…
