Autentificare
Dacă ești abonat medichub.ro, autentificarea se face cu adresa de E-mail și parola pe care le utilizezi pentru a intra în platformă.
Abonează-te la „Viața medicală” ca să ai acces la întreg conținutul săptămânalului adresat profesioniștilor din Sănătate!
#DinRecunostinta
Căutare:
Căutare:
Acasă  »  LIFESTYLE  »  Cultură

Datoria de a monta teatru autentic

Viața Medicală
Candid STOICA luni, 10 august 2015
Probabil nevrând să trezească invidie printre cohortele de autori dramatici autohtoni care îi asaltează zilnic, ceas de ceas, intrările, Teatrul Național, după ce a epuizat mai toate lucrările nesemnificative scrise de clasici, după ce a valorificat ce se mai putea valorifica din piesele autorilor de categoria a doua și după ce le-a consumat pe ale Rodicăi Popescu- Bitănescu – piese cu oameni, a ales să pună în scenă o lucrare dramatică cu un pian: Dumnezeu se îmbracă de la second-hand.
Autorul, necunoscut la acea oră, Iulian Margu, a declarat negru pe alb că piesa lui este de fapt „o scurtă istorie a României moderne povestită cu ajutorul unui pian fermecat“, iar dacă el a declarat, neobligat de nimeni, ar trebui să-i luăm spusele ca atare.
Am văzut nenumărate spectacole de teatru ultrasofisticate în care deseori actorii erau înlocuiți cu roboți, sau în care actorii se comportau ca niște roboți. Am văzut spectacole, destul de jenante, cu animale sau cu actori care se străduiau să imite animale. Eu însumi am jucat la teatrul din Piatra Neamț un câine (Patrocle), ca apoi directorul teatrului să se laude că la teatrul condus de el au fost valorificate „calitățile interpreților“ la maximum, dar un spectacol de teatru în care rolul principal să îl aibă chiar un pian, cum ne recomandă autorul și chiar site-ul teatrului, spre regretul meu, încă nu văzusem.
Dar cunoscând din literatura de specialitate că pianul este un instrument extraordinar, capabil să genereze minunate sunete și pe care maeștri compozitori ai secolului trecut l-au folosit în nenumărate concerte memorabile, am intrat în sala de teatru, mărturisesc, mânat de o mare curiozitate: să văd cum se poate face o piesă de teatru de minimum o oră și jumătate cu un pian.
De asemenea, cunoscând atât calitățile, cât și metehnele teatrului românesc, de-a lungul timpului, am ajuns la stadiul în care nu mă mai miră nimic. Am văzut chiar la Teatrul Național capodopera literaturii românești, „O scrisoare pierdută“, sfârtecată de intenții regizorale și deposedată chiar de titlu. Am văzut pe scena unui teatru bucureștean o scenă din „O noapte furtunoasă“ în care Rică Venturiano o „penetrează“ pe Veta, pe la spate, în toaletă, în timp ce spune monologul „O, ce noapte furtunoasă, oribilă tragedie“. Am văzut piese maraton jucate într-o limbă veche de neînțeles, la care actorii români, paradoxal, s-au făcut înțeleși de marele public și sincer mă mir cum moda n-a proliferat până într-acolo încât să vedem „Coana Chirița“ în limba sanscrită, veche. Am apucat să văd de curând până și piese proletcultiste, mincinoase, aduse din nou pe scenele unor teatre din dorința unor manageri de a escamota realitățile României de azi, uitând pur și simplu de faptul că și cu ajutorul acestor piese a fost mințit și manipulat un întreg popor.
Dar cum în țara noastră, vorba marelui Arghezi, una se zice și alta se fumează, mare mi-a fost mirarea vizionând spectacolul cu pian, care, orice s-ar zice, are un titlu abracadabrant, fără nicio legătură cu ce se întâmplă pe scenă. În spectacolul respectiv este un pian, dar pe lângă el există și oameni – se putea altfel? – din care excelenții actori ai Teatrului Național au reușit să facă personaje credibile și să creeze momente de teatru adevărat în ciuda deselor mișcări de-a lungul scenei ale minunatului instrument purtat de turnantă când în stânga, când în dreapta, de multe ori obliterând textul propriu-zis.
Performanța debutantului autor, care a reușit să pătrundă prin meterezele aproape de netrecut ridicate de managerii care conduc teatrele din România, a dat de gândit tuturor dramaturgilor români în viață care au vrut să afle cum a putut răzbate și în ce fel, pe ce căi, a ajuns textul necunoscutului Iulian Margu chiar la Teatrul Național. Misterul a fost dezlegat de însuși Ion Caramitru care a mărturisit, neobligat de nimeni, că a găsit textul într-un taxi, uitat de H. Mălăele, și de atunci mai toate taxiurile din oraș au fost împânzite sistematic cu texte uitate de dramaturgii români în viață pentru a fi găsite ori de Ion Caramitru, ori de alți directori ai altor teatre.
Atras, probabil, de cele câteva scene de proză de bună calitate pe care le conține totuși textul, Caramitru a încercat de multe ori cu succes să surmonteze cu diverse „aplicuri” regizorale defectele de construcție ale textului care până la urmă nu este decât un șir de lungi povestiri spuse într-un dialog destul de scrâșnit de doi borfași.
Dar poate am scris prea mult despre text și mai puțin de echipa de actori, o distribuție atât de dragă mie, care a reușit să dea viață de multe ori cu virtuozitate acestui cam anemic text.
Spectacolul de care mă ocup și pe care l-am vizionat în sala Studio, având onoarea de a sta alături de Ion Caramitru, eu urmărind firul încâlcit al întâmplărilor, iar el intrând în legătură prin mobil cu tehnicienii spectacolului, nu e rău, dar e călduț, e cu hopuri, sau spune o poveste déjà vu, dar este salvat în ultimă instanță de regizor, Florina Cercelcare a găsit uneori modalități scenice adecvate, și mai ales de actori. Absolut toți, Lari Giorgescu (Lae), Dorin Andone (Buză), Armand Calotă (Dimitrie), Teodora Mareș (Elefteria), Eduard Adam (Manole), Fulvia Folosea (Elena), I. A. Ionescu (Iorgu), Florina Cercel (Teodora), dar mai ales Carmen Ungureanu (Eliza) care, cu un joc simplu, dar sen­sibil, creează un personaj emoționant, un tip de ingenuă desăvârșită, un fel de altă Julietă, în spațiul autohton, de care, sunt sigur, spectatorul obișnuit va fi multă vreme obsedat. Florina Cercel obține doar la simpla apariție din final aplauze, publicul intuind, printr-o străfulgerare, că ea e noua profitoare care se va instala în casele altora și îți va adjudeca fără reticențe prețiosul instrument de a cărei valoare poate nu are habar.
Dar spectacolul cel mai măreț, cel care va dura peste ani, al regizorului Ion Caramitru, este fără îndoială noua înfățișare a Teatrului Național, o siluetă insolită în peisajul orașului, precum și cele cinci noi săli de spectacole obținute prin remodelarea unor spații, modernele și încăpătoarele săli de expoziție de la parter, moderna sală Studio (o sală unicat) obținută prin alungarea Teatrului de Operetă și, mai ales, noua înfățișare a sălii mari, care transformă pur și simplu marea clădire într-un minunat și autentic centru de artă și cultură. Pentru această realizare, sau realizări, poate ar trebui să îi iertăm și repertoriul destul de defectuos întocmit și mai ales refuzul de a aduce la rampă o dramaturgie care să reflecte noua realitate. Ar fi bine să înțeleagă că, față de multitudinea sălilor pe care le posedă la ora actuală, Teatrul Național are datoria să arate publicului și un altfel de repertoriu, mult mai apropiat de vremurile zbuciumate pe care le parcurgem.

Abonează-te la Viața Medicală

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, săptămânalul profesional, social și cultural al medicilor și asistenților din România!
  • Tipărit + digital – 200 de lei
  • Digital – 129 lei
Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:
  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC
Află mai multe informații despre oferta de abonare.