Ateneul
Român, reper fundamental al culturii și istoriei naționale, gazdă a unor
evenimente dintre cele mai diferite, și-a deschis larg porțile, la 4 octombrie,
pentru o omagiere cu totul specială. „Memoria. Revista gândirii arestate” a
adunat, într-un sfert de veac de existență și de perseverență în a nu lăsa
nimic pradă uitării, 100 de apariții.
Numărul
jubiliar a fost lansat în cadrul unui eveniment amplu, organizat de Fundația
Culturală Memoria și Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului și
Memoria Exilului Românesc (IICCMER), cu sprijinul Filarmonicii „George Enescu”
și al Teatrului Național București „I. L. Caragiale”. Atât gazdele, cât și cei
care au luat cuvântul, și-au făcut o datorie de onoare, dar și de suflet, din a
păstra vie flacăra amintirii multora dintre atrocitățile și abuzurile comise de
regimul comunist totalitar.
Deși
a început cu muzică și s-a încheiat cu teatru, s-ar dovedi impropriu să spunem
că am participat la o seară sărbătorească, căci au fost câteva ore străbătute
de o gravitate și un flux emoțional greu de egalat. Cei care au reușit, încă
din deschidere, să ne transporte într-o atmosferă sobră, aproape sacră, au fost
membri grupului psaltic „Tronos” al Patriarhiei Române, ale căror glasuri au
prefațat alocuțiunile rostite apoi de organizatori și invitați.
Andrei
Dimitriu, directorul Filarmonicii „George Enescu”, a subliniat importanța
existenței unor asemenea evenimente, nevoia ca ele să fie mai dese, pentru a
trezi interesul tinerilor și a-i familiariza cu istoria recentă, dar și pentru
a-i omagia pe adevărații eroi ai neamului, a căror recunoaștere trebuie să se
facă numai în sanctuare cum este și Ateneul Român. Fostul președinte al
României, Emil Constantinescu, cititor fidel al „Memoriei”, a evocat nume
importante ale unor personalității culturale și artistice, cu toții foști
deținuți politici și a evidențiat importanța reperelor și a cunoașterii
întâmplărilor, care să ajute la stabilirea adevărului. Octav Bjoza,
președintele Asociației foștilor deținuți politici din România și subsecretar de
stat în cadrul Secretariatului de stat pentru recunoașterea meritelor
luptătorilor împotriva regimului comunist instaurat în România în perioada
1945–1989, a mulțumit pentru crearea și menținerea în viață a acestei
publicații, adăugând că „trăim într-o țară plină de eroi pe care nu știm să îi
cinstim”.
Micaela
Ghițescu, președinta Fundației Culturale Memoria și director al revistei, a
mulțumit publicului numeros din sală, care justifică existența revistei, pe
care o consideră, în esența sa, o formă de justiție ce umple un gol și
sancționează fapte pe care justiția oficială nu a putut sau nu a vrut încă să o
facă. Cuprinsul numărului aniversar a fost prezentat de prof. dr. Nicolae
Constantinescu, membru al colectivului de redacție, care a strecurat printre
articolele din sumar și câteva istorisiri personale care l-au determinat să se
alăture echipei Memoria.
Deși
aparține unei alte generații, Radu Preda, președintele executiv al IICCMER, a
fost deosebit de vehement și insistent în a repeta datoria pe care o avem,
aceea de a nu uita și a ne bucura pe deplin, cu recunoștință și
responsabilitate, de libertatea pe care am primit-o pe datorie, deoarece
generațiile dinaintea noastră au plătit-o în avans, uneori chiar cu prețul
vieții. Ca exemplu, în prag de centenar al Marii Uniri, acesta a scos în
evidență că jumătate din acest secol a fost sub dictatură, iar generația care a
făurit Unirea avea să sfârșească la Aiud, Gherla ori Sighet. Pentru el, memoria
nu trebuie să fie una a resentimentului, ci doar una care să nu ne lase să
uităm sacrificiile celor dinaintea noastră, și să ne facă să nutrim sentimentul
pro-libertate.
Seara
s-a încheiat, la propriu, dramatic, cu monologul „20 de ani în Siberia”, din
repertoriul Teatrului Național București „I. L.Caragiale” (după cartea „20 de
ani în Siberia. Amintiri din viață”, de Anița Nandriș-Cudla), susținut de
Amalia Ciolan, în regia lui Sorin Misirianțu. Interpretarea plină de emoție a
actriței ne-a transpus pe toți în viforul istoriei și în interiorul unei lumi
în care singurul scop era supraviețuirea, prin orice mijloace, și unicul
sprijin, statornic, credința în Dumnezeu. A fost un final răvășitor pentru un
eveniment care este parte din efortul colectiv al celor ce au trăit asemenea
tragedii, pentru ca suferința lor să nu fi fost în zadar.
