Şase
spectatori într-o sală de cinema. Şase martori la o poveste despre un om pe
care, cândva, l-am lăsat să plece. Un bun prieten, un fel de Llewyn Davis, care
şi acum încearcă să-şi găsească drumul. Poate de aceea fraţii Coen îmi par atât
de familiari. Prima scenă începe într-un bar newyorkez cu Fare Thee Well, un cover inspirat dintr-o veche baladă folk
englezească. Singurătate, teamă de ratare, toate acele feţe întunecate pe care
lumina caldă ce pătrunde în spaţiul resemnării le estompează într-un joc de
reflexii. Nu mai e vorba despre un simplu experiment de lumini, ci despre o
efuziune de speranţă dăruită celui înstrăinat.
El,
cel din film (Inside Llewyn Davis) e
cântăreţ de folk şi compozitor, american, tânăr. Are talent, chitara pe umăr, o
pisică – una frumoasă – şi ghinion. Asta e toată averea lui. Îi lipsesc haina
groasă de iarnă şi încrederea în sine. Ca noi toţi, a obosit să cutreiere lumea
asta mare şi să nu găsească ceea ce caută. Este omul care nu face compromisuri,
onest în primul rând cu el însuşi. Omul care înjură, acelaşi cu cel care îşi
asumă responsabilitatea faptelor sale. Omul fără casă, care străbate baruri
obscure, străzi înzăpezite sau coridoare înguste. Cel care îşi îmblânzeşte
somnul pe canapele străine. Cel care nu prinde rădăcini în locurile prin care
trece, plictisit de banalitatea celor care îi invadează destinul şi care simte
lipsa celor puţini care i-au marcat viaţa. Omul care nu vrea să fie un
oarecare. Dacă s-ar opri o clipă să se privească, ar vedea că este singurul
perfect într-o lume atât de imperfectă.
