Newsflash
Cultură

De la cunoaştere la înţelegere spre înţelepciune

de Elena SOLUNCA - apr. 9 2014
De la cunoaştere la înţelegere spre înţelepciune
   Afirmaţia după care informaţia nu este cunoaştere, aceasta nu este înţelegere, cum nici înţelegerea nu este înţelepciune este un adevăr recunoscut. Este atât de comună încât nimeni nu pare a încerca să meargă dincolo de ea, unde foarte probabil s-ar găsi răspunsuri la întrebări devenite retorice pentru că, se pare, nimeni nu le caută cu sinceritate sau fiecare îşi construieşte propriul răspuns, în care se izolează ca într-un turn de fildeş. E nevoie de un asemenea răspuns câtă vreme o cauză deloc neglijabilă a actualei crize este – spun mereu mai mulţi gânditori – ştiinţa, divizată în specializări din ce în ce mai multe şi mai înguste, ceea ce tinde să împiedice procesul cunoaşterii prin fragmentarea gândirii. Teoria Santiago identifică procesul cunoaşterii cu procesul vieţii, idee provocatoare câtă vreme conceptele „cunoaştere“ şi „viaţă“ nu au definiţii unanim recunoscute, care să facă din comunicare o cale regală spre înţelegere. Carenţa vremii noastre nu este atât cunoaşterea, cât înţelegerea, ceea ce l-a determinat pe A. Einstein să spună – nu fără o anume maliţie – că „Orice prost poate să ştie. Scopul este să înţelegi“. Şi cum să o faci? Întorcându-ţi privirea spre propriile profunzimi, pentru că, totuşi, de la Protagoras încoace, „omul rămâne o măsură a tuturor lucrurilor – a celor ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt pentru că nu sunt“. Luând-o pe îndelete, vă invităm a porni de la cele ce se văd spre cele care nu se văd, dar se manifestă neimaginat de bogat în cele văzute. De aceea, medicina ne poate ajuta să regăsim cărarea pierdută a înţelegerii, pentru că toate drumurile duc spre om şi tot de la el pornesc nenumărate şi neaşteptate cărări către niciunde sau către sine ca spre bunul păstor al vieţii sale şi a tot ceea ce, înconjurându-l, îi sunt date spre împlinire. O cheie este psihicul; pentru greci, era o unitate intelectiv-afectivă şi, în siajul ei, Anthony Stevens îl echivalează cu „un dat primar nu numai al psihologiei, ci şi al vieţii, fiind obiectiv ca existenţă apriori, (...) o producţie a naturii sau a evoluţiei“. Trecând de diversitatea concepţiilor, deopotrivă fascinantă şi amăgitoare, putem descoperi unele consonanţe ca repere pentru o cale către înţelepciunea de care contemporaneitatea are atâta nevoie.
   Pentru celebrul psihiatru american Morgan Scott Peck (1936–2005), înţelegerea a fost „religia“ şi a slujit-o cu excelenţă, fidelitate şi onestitate, folosind cercetarea vindecătoare a unor cazuri particulare pentru a se ridica la incandescenţa ideilor, reuşind, dacă nu să dea soluţii acceptate de toţi, cel puţin să arate unde să le căutăm. Cărţile sale au fost de mare succes în multe ţări din lume, unele fiind traduse şi la noi. Pe temeiul experienţei sale, psihiatrul dezvoltă o teorie a dezvoltării spirituale, nu atât spre cunoaşterea lui Dumnezeu, cât spre o înţelegere cu Dumnezeu, de unde valoarea decisivă a alegerii şi a consecinţelor care derivă din ea. Nu mai puţin importantă este decizia orientată spre principiile de etică, ce consacră un rost al vieţii şi pot influenţa supravieţuirea omului. Lucrările lui ar putea avea ca moto cuvintele Sf. Apostol Pavel, după care „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de ceva“. De altfel, filosoful Christos Yannaras, în cartea „Contra religiei“, pornind de la ideea că religiozitatea este „o nevoie naturală a omului, o necesitate înnăscută, instinctuală“, o asociază „instinctului de autoconservare“. Şi nu putem să nu-i dăm dreptate, după ce ne invită să ne imaginăm un avion în care sunt numai atei. După ce avionul trece printr-o turbulenţă atmosferică, nu se va mai găsi niciun ateu. Vom stărui însă asupra lucrărilor psihiatrului american deoarece experienţa clinică îndelungată „cenzurează“ creator ideile, făcându-le, pentru cei care vor, lucrătoare în cărţile pe care le-a publicat şi s-au bucurat de o largă audienţă între specialişti şi nu numai. Vom aminti dintre ele pe cele trei apărute în versiune românească: Drumul către tine însuţi, Psihologia minciunii şi Drumul către tine însuţi şi mai departe.

 

Religia ştiinţei

 

   Pentru unii, poate fi ca o aruncare de mănuşă afirmaţia după care „de obicei, religia sau felul în care vedem lumea este incomplet“ şi asta pentru că porneşte de la părerea pe care o construim despre noi înşine, ades una a lui Narcis. Asemenea lui, nu puţini ne îndră­gostim de sinele propriu, devenind orbi şi surzi la imensitatea lumii de dincolo. Za­darnic nimfa Echo s-a îndrăgostit de frumosul tânăr – a fost spre mânia zeilor, care l-au făcut să se îndrăgos­tească de propriul chip oglindit în apa iz­vorului. Era însă un chip la care, oricât s-ar fi străduit, nu avea cum ajunge şi nu i-a mai rămas decât să moară de durere pentru că nu putea fi cu sinele din apă. Or, scrie M. Scott Peck, narcisismul, egolatria, împreună cu lenea, sunt temeiul unei patologii care se extinde asupra întregii existenţe, pe care o desfigurează, împingând-o spre un cerc vicios în jurul ideii aberante după care Dumnezeu, dacă există, este monstruos. În formarea acestei imagini, decisivă este experienţa copilăriei, aducând cu ea „relaţia dintre religie şi realitate“.
   Călător prin însăşi condiţia sa, omul pleacă „din microcosmos spre un macrocosm mereu mai larg“, într-o expansiune a cunoaşterii, interferând cu o altă extensiune, a iubirii. Deschidere a sinelui spre celălalt, iubirea duce la o reciprocă sporire în existenţă. Început de bun augur este îndoiala metodică, temeiul sigur pentru dezvoltarea spirituală, spre starea de sfinţenie şi presupune, ab initio, înlocuirea religiei moştenite cu religia ştiinţei. De ce? „Atitudinea ştiinţifică este cea care ne face să transformăm experienţa personală a microcosmosului în experienţă personală a macrocosmosului. Trebuie să începem să devenim oameni de ştiinţă“ (s.n.). În prezent, când se vorbeşte despre secularizare, autorul scandalizează cu deosebire pe noii farisei: „Există, fără îndoială, multă apă murdară în jurul realităţii lui Dumnezeu“. Nu mai puţin reală şi nocivă este şi atitudinea celor care, odată cu apa murdară, îl alungă şi pe Dumnezeu din existenţă, inaugurând un nou dogmatism, o nouă formă de idolatrie, de o toxicitate nu mai puţin distrugătoare. În Drumul către tine însuţi şi mai departe, M. Scott Peck dăruieşte un fel de ghid pentru ieşirea din narcisism şi dobândirea adevăratului sine prin iubire, extensie a sinelui spre lume într-o nouă relaţie în care acesta, departe de a se pierde, îşi împlineşte şi afirmă identitatea. Trecând prin purgatoriul religiei ştiinţei, credinţa se vindecă de o cecitate pernicioasă, deşi pot să apară unele dificultăţi pe care suntem nevoiţi să ni le asumăm. Se „sugerează“ că „este posibil să ne maturizăm prin credinţa în Dumnezeu“, îndreptându-ne spre ceea ce Paul Tillich numea „Dumnezeu dincolo de Dumnezeu“. Surprindem o consonanţă cu afirmaţia Sf. Apostol Pavel, după care „cunoştinţa semeţeşte, iar iubirea zideşte“. În siajul acestor cuvinte, am spune că prin cunoaştere vedem „toate cele îngăduite“ din care iubirea arată „pe cele de folos“, spre zidire spirituală.

 

Când doar mai răul pune capăt răului

 

   Cele îngăduite sunt cele ale realităţii şi între ele se află răul, ura împotriva luminii pe care nu puţini ar ucide-o chiar şi în cei apropiaţi ai lor. Este o formă de orbire a celor care „văzând, nu văd“ şi de ea suferă cei care spun lumină întunericului, iar acestuia lumină; „oamenii urăsc lumina pentru că ea îi dezvăluie pe ei înşişi lor înşişi“. Demn de luat în seamă este tocmai faptul că M. Scott Peck încearcă (şi reuşeşte) să arate că poate fi găsit un leac ca să alungăm răul din noi prin ştiinţă. Dar, mai întâi, diagnosticul: „Definesc răul ca un exerciţiu de putere politică – ca impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă sau mascată – pentru a evita extinderea sinelui în scopul nutririi dezvoltării spirituale“. Şi o subtilă disociere lămuritoare: „Lenea obişnuită este non-iubire, răul este anti-iubire“, de aceea „este tot atât de natural pentru rău să urască binele, cum este pentru bine să urască răul“. Răul este „o nelegiuire“ şi cei conştienţi de aceasta simt nevoia să-şi sporească starea de veghe, ceea ce demult se numea trezie. De o exemplară onestitate, savantul recunoaşte că psihoterapia nu are legătură „cu fericirea, ci cu puterea“, acea putere de a cunoaşte răul şi a „ajuta oamenii să devină mai conştienţi, pentru a putea gândi mai limpede şi a trăi mai eficient şi mai adevărat“.
   În Psihologia minciunii, M. Scott Peck scrie cu limpezime că oamenii care se fac gazdă a răului se pot recunoaşte cu destulă uşurinţă după felul în care „îşi atacă semenii în loc să se confrunte cu propriile eşecuri“. E clasica poveste a ţapului ispăşitor. Există o îngemănare între minciună şi rău, care trimite, ca la un arhetip, la Cartea Facerii şi la cuvintele înveninate şoptite de şarpe întâilor oameni. E ca o mutaţie ontologică şi totodată gnoseologică, fiindcă omul, prin minciună, îşi pierde libertatea, în credinţa vană că se eliberează de responsabilitate, proiectând propria vinovăţie asupra celor din jur. Generat de minciună, răul dezvoltă o patologie înspăimântătoare până acolo încât, spunea Schiller, doar „mai răul pune capăt răului“. Ieşirea din narcisism, egolatria cea pernicioasă, presupune un efort care nu e capabil întotdeauna să învingă lenea mulţumirii de sine spre a recunoaşte valoarea autentică. Şi toate vin din faptul că nu se înţelege „locul central pe care trebuie să-l ocupe sufletul în viaţa lor“. Sufletul despre care scria Blaga: „Suflete, prund de păcate,/eşti nimic şi eşti de toate (...) Iar cerul tău se naşte/ca o lacrimă din plânsu-ţi“.

 

Valoarea sfintei conjuncţii „şi“

 

   Între „nimic“ şi „de toate“, sufletul umanităţii a trecut epoca credinţei, care, ajunsă la limite inerente, a generat o epocă a raţiunii. Şi aceasta, în timp, îşi epuizează potenţialul de dezvoltare, pregătind umanitatea pentru o nouă eră. E momentul cel mai prielnic să constatăm, simplu şi deschis, că „e loc atât pentru credinţă, cât şi pentru raţiune“; momentul în care să recunoaştem valoarea „Sfintei conjuncţii (...) şi în locul mentalităţii ori-ori“. După trecerea prin focul purificator al îndoielii, descoperim că nu este vorba de renunţarea la raţiune, ci de promovarea „raţiunii plus“. Adică „Raţiunea şi misterul. Raţiunea şi emoţia. Raţiunea şi în­ţelep­ciunea. Raţiunea şi iubirea“. Aşa se întrevăd zorii unei noi epoci, a integrării, care este şi a integrităţii, pentru că „sfânta conjuncţie este conjuncţia integrităţii“. Asta presupune o gândire mai rafinată, exersată prin asumarea paradoxului, evoluând spre cuvintele lui Hristos: „Cine îşi va câştiga viaţa o va pierde, iar cine o va pierde o va afla“. Asumarea conştientă şi res­ponsabilă a para­doxului este o înainte mergere spre o „religie matură“. Este momentul când apare percepţia unui fenomen unic, „forţa puternică aflată în afara conştiinţei umane şi care susţine dezvoltarea spirituală a oamenilor“.
   Personal, savantul şi omul a aflat propria dezvoltare spirituală în creştinism, la care a trecut la vârsta deplinei maturităţi. A dat şi o definiţie a creştinului, la care merită cu prisosinţă să medităm: anume creştinul este „un plăcut loc de adăpostire a lui Iisus“. În plină criză spirituală, când sunt mai mult decât evidente ravagiile răului născut din minciună, Hristos ne asigură în veac: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi“. Dr. M. Scott Peck demonstrează că adevărul este sanogen şi, mai mult, susţine dezvoltarea spirituală a omului care descoperă ca psalmistul: „Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine, este înaltă şi nu o pot ajunge. (...) Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte“.

Abonează-te la Viața Medicală!

Dacă vrei să fii la curent cu tot ce se întâmplă în lumea medicală, abonează-te la „Viața Medicală”, publicația profesională, socială și culturală a profesioniștilor în Sănătate din România!

  • Tipărit + digital – 249 de lei
  • Digital – 169 lei

Titularii abonamentelor pe 12 luni sunt creditați astfel de:

  • Colegiul Medicilor Stomatologi din România – 5 ore de EMC
  • Colegiul Farmaciștilor din România – 10 ore de EFC
  • OBBCSSR – 7 ore de formare profesională continuă
  • OAMGMAMR – 5 ore de EMC

Află mai multe informații despre oferta de abonare.

Cookie-urile ne ajută să vă îmbunătățim experiența pe site-ul nostru. Prin continuarea navigării pe site-ul www.viata-medicala.ro, veți accepta implicit folosirea de cookie-uri pe parcursul vizitei dumneavoastră.

Da, sunt de acord Aflați mai multe