Afirmaţia după care informaţia nu este cunoaştere,
aceasta nu este înţelegere, cum nici înţelegerea nu este înţelepciune este un
adevăr recunoscut. Este atât de comună încât nimeni nu pare a încerca să meargă
dincolo de ea, unde foarte probabil s-ar găsi răspunsuri la întrebări devenite
retorice pentru că, se pare, nimeni nu le caută cu sinceritate sau fiecare îşi
construieşte propriul răspuns, în care se izolează ca într-un turn de fildeş. E
nevoie de un asemenea răspuns câtă vreme o cauză deloc neglijabilă a actualei
crize este – spun mereu mai mulţi gânditori – ştiinţa, divizată în specializări
din ce în ce mai multe şi mai înguste, ceea ce tinde să împiedice procesul
cunoaşterii prin fragmentarea gândirii. Teoria Santiago identifică procesul
cunoaşterii cu procesul vieţii, idee provocatoare câtă vreme conceptele „cunoaştere“
şi „viaţă“ nu au definiţii unanim recunoscute, care să facă din comunicare o
cale regală spre înţelegere. Carenţa vremii noastre nu este atât cunoaşterea,
cât înţelegerea, ceea ce l-a determinat pe A. Einstein să spună – nu fără o
anume maliţie – că „Orice prost poate să ştie. Scopul este să înţelegi“. Şi cum
să o faci? Întorcându-ţi privirea spre propriile profunzimi, pentru că, totuşi,
de la Protagoras încoace, „omul rămâne o măsură a tuturor lucrurilor – a celor
ce sunt pentru că sunt şi a celor ce nu sunt pentru că nu sunt“. Luând-o pe
îndelete, vă invităm a porni de la cele ce se văd spre cele care nu se văd, dar
se manifestă neimaginat de bogat în cele văzute. De aceea, medicina ne poate
ajuta să regăsim cărarea pierdută a înţelegerii, pentru că toate drumurile duc
spre om şi tot de la el pornesc nenumărate şi neaşteptate cărări către niciunde
sau către sine ca spre bunul păstor al vieţii sale şi a tot ceea ce,
înconjurându-l, îi sunt date spre împlinire. O cheie este psihicul; pentru
greci, era o unitate intelectiv-afectivă şi, în siajul ei, Anthony Stevens îl
echivalează cu „un dat primar nu numai al psihologiei, ci şi al vieţii, fiind
obiectiv ca existenţă apriori, (...) o producţie a naturii sau a evoluţiei“.
Trecând de diversitatea concepţiilor, deopotrivă fascinantă şi amăgitoare,
putem descoperi unele consonanţe ca repere pentru o cale către înţelepciunea de
care contemporaneitatea are atâta nevoie.
Pentru celebrul psihiatru american Morgan Scott Peck (1936–2005), înţelegerea
a fost „religia“ şi a slujit-o cu excelenţă, fidelitate şi onestitate, folosind
cercetarea vindecătoare a unor cazuri particulare pentru a se ridica la
incandescenţa ideilor, reuşind, dacă nu să dea soluţii acceptate de toţi, cel
puţin să arate unde să le căutăm. Cărţile sale au fost de mare succes în multe ţări
din lume, unele fiind traduse şi la noi. Pe temeiul experienţei sale,
psihiatrul dezvoltă o teorie a dezvoltării spirituale, nu atât spre cunoaşterea
lui Dumnezeu, cât spre o înţelegere cu Dumnezeu, de unde valoarea decisivă a
alegerii şi a consecinţelor care derivă din ea. Nu mai puţin importantă este
decizia orientată spre principiile de etică, ce consacră un rost al vieţii şi
pot influenţa supravieţuirea omului. Lucrările lui ar putea avea ca moto
cuvintele Sf. Apostol Pavel, după care „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate
îmi sunt de folos. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu mă voi lăsa biruit de
ceva“. De altfel, filosoful Christos Yannaras, în cartea „Contra religiei“,
pornind de la ideea că religiozitatea este „o nevoie naturală a omului, o
necesitate înnăscută, instinctuală“, o asociază „instinctului de
autoconservare“. Şi nu putem să nu-i dăm dreptate, după ce ne invită să ne
imaginăm un avion în care sunt numai atei. După ce avionul trece printr-o
turbulenţă atmosferică, nu se va mai găsi niciun ateu. Vom stărui însă asupra
lucrărilor psihiatrului american deoarece experienţa clinică îndelungată
„cenzurează“ creator ideile, făcându-le, pentru cei care vor, lucrătoare în cărţile
pe care le-a publicat şi s-au bucurat de o largă audienţă între specialişti şi
nu numai. Vom aminti dintre ele pe cele trei apărute în versiune românească: Drumul
către tine însuţi, Psihologia minciunii şi Drumul
către tine însuţi şi mai departe.
Religia ştiinţei
Pentru unii, poate fi ca o aruncare de mănuşă
afirmaţia după care „de obicei, religia sau felul în care vedem lumea este
incomplet“ şi asta pentru că porneşte de la părerea pe care o construim despre
noi înşine, ades una a lui Narcis. Asemenea lui, nu puţini ne îndrăgostim de
sinele propriu, devenind orbi şi surzi la imensitatea lumii de dincolo. Zadarnic
nimfa Echo s-a îndrăgostit de frumosul tânăr – a fost spre mânia zeilor, care
l-au făcut să se îndrăgostească de propriul chip oglindit în apa izvorului.
Era însă un chip la care, oricât s-ar fi străduit, nu avea cum ajunge şi nu i-a
mai rămas decât să moară de durere pentru că nu putea fi cu sinele din apă. Or,
scrie M. Scott Peck, narcisismul, egolatria, împreună cu lenea, sunt temeiul
unei patologii care se extinde asupra întregii existenţe, pe care o desfigurează,
împingând-o spre un cerc vicios în jurul ideii aberante după care Dumnezeu, dacă
există, este monstruos. În formarea acestei imagini, decisivă este experienţa
copilăriei, aducând cu ea „relaţia dintre religie şi realitate“.
Călător prin însăşi condiţia sa, omul pleacă
„din microcosmos spre un macrocosm mereu mai larg“, într-o expansiune a cunoaşterii,
interferând cu o altă extensiune, a iubirii. Deschidere a sinelui spre celălalt,
iubirea duce la o reciprocă sporire în existenţă. Început de bun augur este
îndoiala metodică, temeiul sigur pentru dezvoltarea spirituală, spre starea de
sfinţenie şi presupune, ab initio,
înlocuirea religiei moştenite cu religia ştiinţei. De ce? „Atitudinea ştiinţifică
este cea care ne face să transformăm experienţa personală a microcosmosului în
experienţă personală a macrocosmosului. Trebuie
să începem să devenim oameni de ştiinţă“ (s.n.). În prezent, când se vorbeşte despre secularizare, autorul
scandalizează cu deosebire pe noii farisei: „Există,
fără îndoială, multă apă murdară în jurul realităţii lui Dumnezeu“. Nu mai
puţin reală şi nocivă este şi atitudinea celor care, odată cu apa murdară, îl
alungă şi pe Dumnezeu din existenţă, inaugurând un nou dogmatism, o nouă formă
de idolatrie, de o toxicitate nu mai puţin distrugătoare. În Drumul către tine însuţi şi mai departe,
M. Scott Peck dăruieşte un fel de ghid pentru ieşirea din narcisism şi
dobândirea adevăratului sine prin iubire, extensie a sinelui spre lume într-o
nouă relaţie în care acesta, departe de a se pierde, îşi împlineşte şi afirmă
identitatea. Trecând prin purgatoriul religiei ştiinţei, credinţa se vindecă de
o cecitate pernicioasă, deşi pot să apară unele dificultăţi pe care suntem
nevoiţi să ni le asumăm. Se „sugerează“ că „este posibil să ne maturizăm prin
credinţa în Dumnezeu“, îndreptându-ne spre ceea ce Paul Tillich numea „Dumnezeu
dincolo de Dumnezeu“. Surprindem o consonanţă cu afirmaţia Sf. Apostol Pavel,
după care „cunoştinţa semeţeşte, iar iubirea zideşte“. În siajul acestor
cuvinte, am spune că prin cunoaştere vedem „toate cele îngăduite“ din care
iubirea arată „pe cele de folos“, spre zidire spirituală.
Când doar mai răul pune capăt răului
Cele îngăduite sunt cele ale realităţii şi
între ele se află răul, ura împotriva luminii pe care nu puţini ar ucide-o
chiar şi în cei apropiaţi ai lor. Este o formă de orbire a celor care „văzând,
nu văd“ şi de ea suferă cei care spun lumină întunericului, iar acestuia lumină;
„oamenii urăsc lumina pentru că ea îi dezvăluie pe ei înşişi lor înşişi“. Demn
de luat în seamă este tocmai faptul că M. Scott Peck încearcă (şi reuşeşte) să
arate că poate fi găsit un leac ca să alungăm răul din noi prin ştiinţă. Dar,
mai întâi, diagnosticul: „Definesc răul ca un exerciţiu de putere politică – ca
impunere a propriei voinţe asupra celorlalţi printr-o coerciţie făţişă sau
mascată – pentru a evita extinderea sinelui în scopul nutririi dezvoltării
spirituale“. Şi o subtilă disociere lămuritoare: „Lenea obişnuită este
non-iubire, răul este anti-iubire“, de aceea „este tot atât de natural pentru rău
să urască binele, cum este pentru bine să urască răul“. Răul este „o
nelegiuire“ şi cei conştienţi de aceasta simt nevoia să-şi sporească starea de
veghe, ceea ce demult se numea trezie. De o exemplară onestitate, savantul
recunoaşte că psihoterapia nu are legătură „cu fericirea, ci cu puterea“, acea
putere de a cunoaşte răul şi a „ajuta oamenii să devină mai conştienţi, pentru
a putea gândi mai limpede şi a trăi mai eficient şi mai adevărat“.
În Psihologia
minciunii, M. Scott Peck scrie cu limpezime că oamenii care se fac gazdă a
răului se pot recunoaşte cu destulă uşurinţă după felul în care „îşi atacă
semenii în loc să se confrunte cu propriile eşecuri“. E clasica poveste a ţapului
ispăşitor. Există o îngemănare între minciună şi rău, care trimite, ca la un
arhetip, la Cartea Facerii şi la cuvintele înveninate şoptite de şarpe întâilor
oameni. E ca o mutaţie ontologică şi totodată gnoseologică, fiindcă omul, prin
minciună, îşi pierde libertatea, în credinţa vană că se eliberează de
responsabilitate, proiectând propria vinovăţie asupra celor din jur. Generat de
minciună, răul dezvoltă o patologie înspăimântătoare până acolo încât, spunea
Schiller, doar „mai răul pune capăt răului“. Ieşirea din narcisism, egolatria
cea pernicioasă, presupune un efort care nu e capabil întotdeauna să învingă
lenea mulţumirii de sine spre a recunoaşte valoarea autentică. Şi toate vin din
faptul că nu se înţelege „locul central pe care trebuie să-l ocupe sufletul în
viaţa lor“. Sufletul despre care scria Blaga: „Suflete, prund de păcate,/eşti
nimic şi eşti de toate (...) Iar cerul tău se naşte/ca o lacrimă din plânsu-ţi“.
Valoarea sfintei conjuncţii „şi“
Între „nimic“ şi „de toate“, sufletul umanităţii
a trecut epoca credinţei, care, ajunsă la limite inerente, a generat o epocă a
raţiunii. Şi aceasta, în timp, îşi epuizează potenţialul de dezvoltare, pregătind
umanitatea pentru o nouă eră. E momentul cel mai prielnic să constatăm, simplu şi
deschis, că „e loc atât pentru credinţă, cât şi pentru raţiune“; momentul în
care să recunoaştem valoarea „Sfintei conjuncţii (...) şi în locul mentalităţii ori-ori“.
După trecerea prin focul purificator al îndoielii, descoperim că nu este vorba
de renunţarea la raţiune, ci de promovarea „raţiunii plus“. Adică „Raţiunea şi
misterul. Raţiunea şi emoţia. Raţiunea şi înţelepciunea. Raţiunea şi
iubirea“. Aşa se întrevăd zorii unei noi epoci, a integrării, care este şi a
integrităţii, pentru că „sfânta conjuncţie este conjuncţia integrităţii“. Asta
presupune o gândire mai rafinată, exersată prin asumarea paradoxului, evoluând
spre cuvintele lui Hristos: „Cine îşi va câştiga viaţa o va pierde, iar cine o
va pierde o va afla“. Asumarea conştientă şi responsabilă a paradoxului este
o înainte mergere spre o „religie matură“. Este momentul când apare percepţia
unui fenomen unic, „forţa puternică aflată în afara conştiinţei umane şi care
susţine dezvoltarea spirituală a oamenilor“.
Personal, savantul şi omul a aflat propria
dezvoltare spirituală în creştinism, la care a trecut la vârsta deplinei
maturităţi. A dat şi o definiţie a creştinului, la care merită cu prisosinţă să
medităm: anume creştinul este „un plăcut loc de adăpostire a lui Iisus“. În
plină criză spirituală, când sunt mai mult decât evidente ravagiile răului născut
din minciună, Hristos ne asigură în veac: „Veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul
vă va face liberi“. Dr. M. Scott Peck demonstrează că adevărul este sanogen şi,
mai mult, susţine dezvoltarea spirituală a omului care descoperă ca psalmistul:
„Minunată este ştiinţa Ta, mai presus de mine, este înaltă şi nu o pot ajunge.
(...) Minunate sunt lucrurile Tale şi sufletul meu le cunoaşte foarte“.